O Expunere a celor Şapte Epoci Ale Bisericii

Şi iat-o acolo. Voi NU PUTEŢI pretinde cǎ manifestarea este dovada de a fi nǎscut din Duhul, umplut cu Duhul. Nu domnule. Eu voi admite cǎ adevǎrata manifestare este dovada Duhului Sfînt fǎcînd fapte puternice, dar aceasta NU este dovada individului de a fi umplut cu Duhul, chiar dacǎ acel individ are o abundenţǎ din acele manifestǎri.

Dovada primirii Duhului Sfînt astǎzi este întocmai aceeaşi cum era ea în urmǎ în ziua Domnului nostru. Aceasta este primirea Cuvîntului adevǎrului pentru ziua în care tu trǎieşti. Isus niciodatǎ nu a valorat importanţa Lucrǎrilor aşa cum El a fǎcut-o cu Cuvîntul. El ştia cǎ dacǎ oamenii au Cuvîntul lucrǎrile vor urma. Aceea este Biblia.

Acum Isus ştia cǎ acolo urma sǎ fie o teribilǎ deviere de la Cuvînt în Epoca Pergam care era pînǎ acum cu douǎ sute de ani în jos de la viziunea din Patmos. El ştia cǎ acea deviere îi va face sǎ se ducǎ în Epocile Întunecoase. El ştia cǎ felul în care omul s-a îndepǎrtat original de la Dumnezeu era prin a pǎrǎsi mai întîi Cuvîntul. Dacǎ tu pǎrǎseşti acel Cuvînt, tu ai pǎrǎsit pe Dumnezeu. Astfel El se prezintǎ pe Sine la biserica din Pergam, şi într-adevǎr la toate bisericile din toate epocile, "Eu sînt Cuvîntul. Dacǎ voi vreţi Divinitate în mijlocul vostru, atunci bineveniţi şi primiţi Cuvîntul. Niciodatǎ sǎ nu lǎsaţi pe cineva sau ceva sǎ se punǎ între voi şi acel Cuvînt. Aceasta care Eu vǎ dau (Cuvîntul) este o descoperire despre Mine însumi. EU SÎNT CUVÎNTUL. Ţineţi minte asta!”

Eu mǎ întreb dacǎ noi sîntem impresionaţi suficient cu Cuvîntul în mijlocul nostru. Lǎsaţi-mǎ sǎ vǎ dau un gînd aici. Cum ne rugǎm noi? Noi ne rugǎm în Numele lui Isus nu-i aşa? Fiecare rugǎciune este în Numele Lui sau acolo nu este nici un rǎspuns. Totuşi în 1 Ioan 5:14 ni se spune, "Aceasta este încrederea pe care noi o avem în El cǎ dacǎ noi cerem ceva dupǎ voia Lui, El ne ascultǎ; şi dacǎ noi ştim cǎ El ne ascultǎ, orice cerem noi, noi ştim cǎ noi avem cererile pe care noi le-am dorit de la El.” Acum noi întrebǎm, "Care este voia lui Dumnezeu? Existǎ numai O CALE sǎ cunoaştem voia Lui şi aceea este prin CUVÎNTUL LUI DUMNEZEU. Plîng. 3:37, "Cine este acela care zice, şi se împlineşte cînd Domnul nu porunceşte aceasta?” Iat-o acolo. Dacǎ aceasta nu este în Cuvînt voi nu o puteţi avea. Astfel noi nu putem cere dacǎ nu este în Cuvînt, şi noi nu putem solicita sau cere dacǎ aceasta nu este în Numele Lui. Iat-o acolo din nou. ISUS (Numele) este CUVÎNTUL (voia). Voi nu puteţi separa pe Dumnezeu şi Cuvîntul. Ei sînt UNUL.

Acum atunci, acest Cuvînt pe care El l-a lǎsat în urmǎ pe pagina tipǎritǎ este o parte din El cînd voi acceptaţi aceasta prin credinţǎ într-o viaţǎ umplutǎ de Duhul. El a zis cǎ Cuvîntul Lui era viaţǎ. Ioan 9:93b. Dar aceea este exact ceea ce El este: Ioan 14:6, "Eu sînt Calea, Adevǎrul şi Viaţa.” Rom. 8:9b "Dacǎ vreun om nu are Duhul lui Cristos el nu este al Lui.” Acolo este aceasta, El este Duh şi El este Viaţǎ. Aceasta este exact ceea ce este Cuvîntul; aceasta este exact ceea ce este Isus. El este Cuvîntul. Astfel cînd un om nǎscut din Duhul, umplut cu Duhul în credinţǎ ia Cuvîntul în inima lui şi îl pune pe buzele lui, pǎi aceea este la fel cum ar vorbi Divinitatea. Fiecare munte trebuie sǎ se ducǎ. Satan nu poate sta înaintea acelui om.

Dacǎ biserica, departe acolo în urmǎ în acea epocǎ a treia ar fi ţinut numai la descoperirea Cuvîntului viu în mijlocul lor, puterea lui Dumnezeu nu ar fi trecut aşa cum a fǎcut-o în acele Epoci Întunecoase. Şi chiar astǎzi, cînd biserica se reîntoarce la Cuvînt în credinţǎ, noi putem spune fǎrǎ îndoialǎ cǎ slava lui Dumnezeu şi minunatele fapte ale lui Dumnezeu vor fi în mijlocul ei din nou.

Într-o noapte aşa cum eu cǎutam pe Domnul, Duhul Sfînt mi-a spus sǎ-mi iau creionul şi sǎ scriu. Aşa cum eu am apucat creionul sǎ scriu, Duhul Lui mi-a dat un mesaj pentru bisericǎ. Eu vreau sǎ vi-l aduc vouǎ… Acesta are de a face cu Cuvîntul şi mireasa.

„Aici este ceea ce eu încerc să vă spun. Legea reproducerii este că fiecare specie produce după soiul ei, chiar conform cuv Gen. 1:11, „Şi Dumnezeu a zis, Să producă pămîntul iarbă, sar iarba să aducă seminţe, iar pomul fructifer să aducă roade după soiul lui, a căruri sămînţă este în el însuşi, pe pămînt: şi aşa a fost.” Orice viaţă era în sămînţă a venit înainte într-o plantă şi de acolo într-un fruct. Tocmai aceeaşi lege se aplică pentru biserică astăzi. Orice sămînţă a început biserica va veni înainte şi va fi ca sămînţa originală deoarece ea este aceeaşi sămînţă. În aceste ultime zile adevărata Biserică Mireasă (sămînţa lui Cristos) va veni la Piatra-unghiulară, şi ea va fi super biserica, o super rasă, aşa cum ea se apropie de El. Acei în mireasă vor fi aşa de mult ca El încît ei chiar vor fi întocmai în chipul Lui. Aceasta este pentru a să fie uniţi cu El. Ei vor fi una. Ei vor fi tocmai manifestarea Cuvîntului Dumnezeului celui viu. Denominaţiunile nu pot produce asta (sămînţă falsă). Ele vor produce crezurile lor şi dogmele lor, amestecate cu Cuvîntul. Această corcire produce un produs hibrid.

Primul fiu (Adam) era sămînţa-Cuvînt vorbită de Dumnezeu. Lui i s-a dat o mireasă să se reproducă pe sine. De aceea i s-a dat lui mireasa, să se reproducă; să producă un alt fiu al lui Dumnezeu. Dar ea a căzut. Ea a căzut prin hibridare. Ea a făcut ca el să moară.

Al doilea Fiu (Isus), deasemeni o Sămînţă-Cuvînt vorbită de Dumnezeu i s-a dat o mireasă aşa ca la Adam. Dar înainte ca El să poată să se căsătorească cu ea, ea deasemeni a căzut. Ea, ca nevasta lui Adam, a fost pusă la încercare dacă ea va crede Cuvîntul lui Dumnezeu şi să trăiască, sau se va îndoi de Cuvînt şi va muri. Ea s-a îndoit. Ea a părăsit Cuvîntul. Ea a murit.

Dintr-un grup micuţ din sămînţa adevărată a Cuvîntului, Dumnezeu va dărui lui Cristos o mireasă preaiubită. Ea este o fecioară a Cuvîntvului Său. Ea este o fecioară deoarece ea nu cunoaşte crezurile sau învăţăturile făcute de om. De către şi prin membri miresei va fi împlisnit tot ceea ce a fost promis de către Dumnezeu să se manifesteze în fecioară.

Cuvîntul promisiunii a venit la fecioara Maria. Dar acel Cuvînt al promisiunii era El, Însuşi, să fie manifestat. Dumnezeu a fost manifestat. El, Însuşi, a acţionat la acel timp şi a împlinit propriul Lui Cuvînt de promisiune în fecioară. Acesta era un înger care i-a adus mesajul. Dar mesajul îngerului era Cuvîntul lui Dumnezeu. Isa. 9:6. El a împlinit la acel timp tot ceea ce era scris despre El deoarece ea a acceptat Cuvîntul Lui către ea.

Membri miresei fecioare Îl vor iubi, şi ei vor avea posibilităţile Lui, căci El este capul lor, şi toată puterea îi aparţine Lui. Ei sînt supuşi Lui aşa cum membrele trupurilor noastre sînt supuse capetelor noastre.

Observaţi armonia Tatălui şi a Fiului. Isus niciodată nu a făcut ceva pînă cînd mai întîi i-a fost arătat Lui de către Tatăl. Ioan 5:19. Această armonie urmează acum să existe între Mire şi mireasa Lui. El îi arată ei Cuvîntul Lui de viaţă. Ea îl primeşte. Ea nu se îndoieşte de acesta. De aceea, nimic nu o poate vătăma, nici chiar moartea. Căci dacă sămînţa va fi plantată, apa o va ridica din nou. Aici este secretul despre aceasta. Cuvîntul este în mireasă (aşa cum era în Maria). Mireasa are gîndul lui Cristos căci ea ştie ce vrea El să fie făcut cu Cuvîntul. Ea îndeplineşte porunca Cuvîntului în numele Lui căci ea are "aşa vorbeşte Domnul." Apoi Cuvîntul este însufleţit de către Duhul şi acesta se împlineşte. Ca o sămînţă care este plantată şi udată, ea devine la recoltă deplină, servind scopului ei.

Acei în mireasă fac numai voia Lui. Nimeni nu-i poate face să facă altfel. Ei au 'aşa vorbeşte Domnul' sau ei păstrează tăcerea. Ei ştiu că acesta trebuie sa fie Dumnezeu în ei care face lucrările, împlinindu-şi propriul Său Cuvînt. El nu şi-a complectat toată lucrarea Lui în timp ce era în slijba Lui pămîntească astfel El lucrează acum în şi prin mireasă. Ea ştie asta, căci încă nu era timpul ca El să facă anumite lucruri pe care El trebuie să le facă acum. Dar El va împlini acum prin mireasă acea lucrare pe care El a lăsat-o pentru acest timp specific.

Acum haideţi să stăm ca Iosua şi Caleb. Ţara noastră promisă apare la vedere întocmai ca a lor. Acum Iosua înseamnă "Iehova-Mîntuitor", şi el reprezintă conducătorul din timpul sfîrşitului care va veni la biserică întocmai cum a venit Pavel ca conducătorul original. Caleb reprezintă pe acei care au stat devotaţi cu Iosua. Amintiţi-vă, că Dumnezeu a pornit Israelul ca pe o fecioară cu Cuvîntul Lui. Dar ei au vrut ceva diferit. Aşa a făcut biserica din ziua din urmă. Observaţi cum Dumnezeu nu a mişcat pe Israel, sau să-l lase să meargă în ţara făgăduită pînă cînd era propriul Lui timp hotărît. Acum poporul s-ar fi putut că a pus presiune pe Iosua, conducătorul, şi ziceau, "Ţara este a noastră, să mergem şi să o luăm. Iosua, tu ai terminat-o, tu trebuie că ţi-ai pierdut însărcinarea, tu nu ai puterea pe care obişnuia-i să o ai. Tu obişnuia-i să auzi de la Dumnezeu şi să cunoşti voia lui Dumnezeu, şi să acţionezi repede. Ceva este greşit cu tine.' Dar Iosua era un profet trimis de Dumnezeu şi el cunoştea promisiunile lui Dumnezeu, astfel el a aşteptat după ele. El a aşteptat pentru o decizie limpede de la Dumnezeu şi cînd a venit timpul să se mişte, Dumnezeu a pus deplina conducere în mîinile lui Iosua deoarece el a stat cu Cuvîntul. Dumnezeu putea să se încreadă în Iosua dar nu în ceilalţi. Astfel aceasta se va repeta în această zi din urmă. Aceeaşi problemă, aceleaşi presiuni.

Luăm exemplul pe care noi îl vedem în Moise. Acest puternic profet uns a lui Dumnezeu a avut o naştere deosebită, fiind născut la timpul potrivit pentru eliberarea seminţei lui Abraham din Egipt. El nu a stat în Egipt să argumenteze Scriptura cu ei, nici nu se certa cu preoţii. El a mers în pustie pînă cînd poporul era gata să-l primească. Dumnezeu l-a chemat pe Moise în pustie. Aşteptarea nu era de partea lui Moise ci din cauza poporului care nu era gata să-l primească. Moise se gîndea că poporul va înţelege dar ei nu au înţeles.

Atunci acolo este Ilie la care a venit Cuvîntul Domnului.

Cînd el a terminat propovăduirea adevărului şi acel grup acolo în urmă care este premergătorul grupului Izabelei Americane care nu primea Cuvîntul, Dumnezeu l-a chemat de pe cîmp şi a plăguit acea generaţie pentru respingerea profetului şi a mesajului pe care Dumnezeu l-a dat. Dumnezeu l-a chemat în pustie iar el nu ar fi ieşit nici chiar pentru rege. Acei care au încercat să-l lămurească să facă astfel, au murit. Dar Dumnezeu a vorbit credinciosului Său profet prin vedenie. El a ieşit afară din ascunzătoare şi a adus înapoi Cuvîntul la Israel.

Atunci a venit Ioan Botezătorul, credinciosul premergător a lui Cristos, puternicul profet pentru ziua lui. El nu s-a dus la şcoala tatălui său, nici la şcoala Fariseilor-el nu a mers la nici o denominaţiune, ci afară în pustie chemat acolo de Dumnezeu. Acolo a stat el pînă cînd Domnul l-a trimis afară cu mesajul, strigînd, 'Mesia este aproape.'

Acum să luăm un avertisment Scriptural aici. Nu era aceasta în zilele lui Moise pe care Dumnezeu l-a adeverit că Care s-a ridicat şi s-a împotrivit acelui profet puternic? El s-a contrazis cu Moise şi a pretins că el avea aşa de mult de la Dumnezeu să conducă poporul şi că alţii au avut parte din revelaţia Divină tot atît de bine ca şi Moise. El a negat autoritatea lui Moise. Acum oamenii în urmă acolo, după ce ei au auzit adevăratul Cuvînt şi au fost bine familiarizaţi cu faptul că un adevărat profet era adeverit de Dumnezeu, eu zic că acei oameni s-au luat după Care şi contrazicerile lui. Care nu era un profet Scriptural dar poporul în mare număr cu conducătorii lui au mers după el. Aşa ca evangheliştii de astăzi cu schemele lor de viţel de aur ca a lui Care. Ei arată bine la oameni cum Care a arătat bine atunci. Ei au sînge pe frunţile lor, ulei pe mîinile lor şi mingi de foc pe platformă. Ei permit femei predicatoare, lasă femeile să-şi taie părul, să poarte pantaloni lungi şi scurţi, şi ocolesc Cuvîntul lui Dumnezeu pentru propriile lor crezuri şi dogme. Asta arată ce fel de sămînţă este în ei. Dar nu s-au întors împotriva lui Moise şi nu au părăsit Cuvîntul lui Dumnezeu toţi oamenii. Nu. Aleşii au stat cu el. La fel se întîmplă din nou astăzi. Mulţi părăsesc Cuvîntul dar unii stau cu el. Dar ţineţi minte pilda despre grîu şi neghină. Neghina trebuie să fie legată pentru ardere. Aceste biserici lepădate devin legate mai aproape şi mai aproape împreună, gata pentru focurile judecăţii lui Dumnezeu. Dar grîul urmează să fie adunat la Stăpîn.

Acum eu vreau ca voi să fiţi foarte atenţi aici şi să vedeţi asta. Dumnezeu a promis că în timpul sfîrşitului Maleahi 4 urmează să fie împlinit. Aceasta trebuie să fie căci acesta este Cuvîntul lui Dumnezeu însufleţit de Duhul vorbit de profetul Maleahi. Isus s-a referit la aceasta. Aceasta este doar înainte ca să vină Cristos a doua oară. Pe la vremea cînd Isus vine toată Scriptura trebuie să fie împlinită. Vremea Neamurilor va fi în ultima ei epocă a bisericii cînd acel mesager din Maleahi vine. El va fi drept cu Cuvîntul. El va lua întreaga Biblie de la Genesa la Apocalipsa. El va începe la sămînţa şarpelui şi va duce înainte la mesagerul din ploaia tîrzie. Dar el va fi respins de denominaţiuni.

El trebuie să fie căci aceea este istoria care se repetă din timpul lui Ahab. Istoria lui Israel sub Ahab se întîmplă chiar aici în America unde apare profetul din Maleahi. Cum Israel a părăsit Egiptul să se închine în libertate, a împins afară pe băştinaşi, au ridicat o naţiune cu conducători mari ca David etc., şi apoi au pus un Ahab pe tron cu o Izabelă în spatele lui să dirijeze, aşa am făcut noi întocmai la fel în America. Strămoşii noştri au plecat spre ţara aceasta să se închine şi să trăiască în libertate. Ei au împins înapoi pe băştinaşi şi au preluat ţara. Bărbaţi puternici ca Washington şi Lincoln au fost ridicaţi dar după o vreme alţi bărbaţi de un aşa slab calibru au urmat acestor oameni valoroşi încît curînd un Ahab a fost aşezat în scaunul prezidenţial cu o Izabelă în spatele lui ca să-l dirijeze. Aceasta este la un astfel de timp ca acesta că mesagerul din Maleahi trebuie să vină. Apoi în ploaia tîrzie va veni o arătare a Mt. Carmel. Priviţi aceasta cu atenţie acum să o vedeţi în Cuvînt. Ioan era premergătorul din Mal. 3. El a plantat ploaia timpurie şi a fost respins de către organizaţiile din ziua lui. Isus a venit şi a avut o arătare pe Mt. Transfigurării. Al doilea premergător al lui Cristos va semăna pentru ploaia tîrzie. Isus va fi arătarea între denominaţiuni şi crezuri, căci El va veni să susţină Cuvîntul Său şi să-şi ia mireasa Lui în răpire. Prima arătare era Mt. Carmel; a doua era Mt. Transfigurării, şi a treia va fi Mt. Sionului.

Purtarea ciudată a lui Moise, Ilie şi Ioan retrăgîndu-se de la oameni în izolare au lăsat pe mulţi confuzi. Ei nu şi-au dat seama că aceasta era deoarece mesajele lor au fost respinse.

Dar sămînţa a fost semănată, plantatul s-a terminat. Judecata era să urmeze. Ei şi-au slujit scopul lor ca un semn pentru popor, astfel judecata era să urmeze.

Eu cred conform cu Apoc. 13:16 că mireasa va trebui să oprească propovăduirea pentru că fiara pretinde semnul pe mînă sau frunte dacă este să se acorde permisiunea de a predica. Denominaţiunile vor lua semnul, sau vor fi forţate să înceteze propovăduirea. Atunci Mielul va veni după mireasa Lui şi va judeca curva cea mare.

Acum amintiţi-vă că Moise a fost născut pentru o anumită lucrare, dar el nu putea face acea lucrare pînă cînd el a primit darurile care l-au făcut capabil să facă lucrarea. El trebuia să se ducă afară în pustie şi să aştepte acolo; Dumnezeu avea un timp hotărît. Acolo urma să fie un anumit Faraon pe tron, şi poporul trebuia să strige după pîinea vieţii, înainte ca Dumnezeu să-l poată trimite înapoi. Asta este adevărat pentru ziua noastră.

Dar ce avem noi în această zi a noastră? Mulţi lucrează semne pînă cînd noi avem o generaţie de căutători de semne care cunosc puţin sau nimic despre Cuvînt, sau o adevărată mişcare a Duhului lui Dumnezeu. Dacă ei văd sînge, ulei şi foc ei sînt fericiţi; aceasta nu contează ce este în Cuvînt. Ei vor sprijini orice semn, chiar pe cele nescripturale. Dar Dumnezeu ne-a avertizat despre asta. El a spus în Mat. 24 că în zilele din urmă cele două duhuri vor fi aşa de aproape împreună căci numai cei aleşi le poate deosebi, căci numai ei nu vor fi înşelaţi.

Cum puteţi voi să deosebiţi duhurile? Doar daţi-le examenul Cuvîntului. Dacă ei nu vorbesc acel Cuvînt, ei sînt de la cel rău. Aşa cum cel rău a amăgit pe primele două mirese, el va încerca să amăgească pe mireasa din această zi din urmă, prin a încerca să o facă să se hibrideze prin crezuri, sau doar simplu să se întoarcă de la Cuvînt la orice semn care îi convine ei. Dar Dumnezeu niciodată nu a pus semnele înainte de Cuvînt. Semnele urmează Cuvîntul, ca atunci cînd Ilie i-a spus femeii să coacă o plăcintă pentru el întîi, conform cu Cuvîntul Domnului. Cînd ea a făcut aşa cum a zis Cuvîntul, semnul potrivit a venit. Veniţi la Cuvînt mai întîi şi apoi priviţi minunea. Cuvîntul sămînţă este activat de către Duhul.

Cum poate vreun mesager trimis de la Dumnezeu să creadă numai o parte din Cuvînt şi să nege ceva din el? Adevăratul profet a lui Dumnezeu în această zi din urmă va proclama întregul Cuvînt. Denominaţiunile îl vor urî. Cuvintele lui pot fi tot aşa de aspre ca a lui Ioan Botezătorul care i-a numit vipere. Dar predestinaţii vor auzi şi vor fi gata pentru răpire. Sămînţa Royală a lui Abraham, cu credinţă ca a lui Abraham vor ţinea la Cuvînt cu el, pentru că ei sînt predestinaţi împreună.

Mesagerul zilei din urmă va apărea în timpul hotărît al lui Dumnezeu. Acesta este timpul sfîrşitului acum aşa cum toţi ştiu, căci Israel este în patrie. El vine acum oricînd conform cu Maleahi. Cînd noi îl vedem, el va fi dedicat la Cuvînt. El va fi indicat (arătat în Cuvînt. Apoc. 10, 7) şi Dumnezeu va adeveri slujba lui. El va predica adevărul cum a făcut Ilie şi va fi gata pentru arătarea Mt. Sionului.

Mulţi îl vor înţelege greşit deoarece ei au fost învăţaţi în Scriptură într-un anumit fel pe care ei îl consideră adevăr. Cînd el vine împotriva acesteia, ei nu vor crede. Chiar unii adevăraţi slujitori vor înţelege greşit mesagerul deoarece aşa de mult a fost numit adevărul lui Dumnezeu de către amăgitori.

Dar acest profet va veni, şi aşa cum premergătorul la prima venire a strigat, "Iată Mielul lui Dumnezeu care ia la o parte păcatul lumii," tot aşa va striga el fără îndoială, "Iată Mielul lui Dumnezeu venind în slavă." El va face asta, căci tot aşa cum Ioan era mesagerul adevărului către aleşi, aşa este acesta ultimul mesager către aleşi şi mireasa născută din Cuvînt."

CRISTOS LAUDǍ BISERICA

Apoc. 2:13 "Eu ştiu faptele tale, şi unde locuieşti tu, chiar unde este scaunul Satanei: şi tu ţii Numele Meu, şi nu ai tăgăduit credinţa Mea, chiar în zilele acelea în care Antipa a fost martirul Meu credincios, care a fost ucis printre voi, unde locuieşte Satan."

"Eu ştiu faptele tale." Acestea sînt cuvintele identice pronunţate la fiecare din cei şapte mesageri în relaţie cu poporul lui Dumnezeu în fiecare epocă. Aşa cum ele sînt vorbite către cele două viţe (adevărată şi falsă) ele vor aduce bucurie şi veselie la inimile unui grup, dar ele se cuvine să arunce teroare în inimile altora. Căci deşi noi sîntem mîntuiţi prin har, aparte de fapte, adevărata mîntuire va produce fapte, sau fapte care va mulţumi pe Dumnezeu. 1 Ioan 3:7, "Copilaşilor, să nu vă înşele nici un om; cel care FACE (lucrează) neprihănire este neprihănit, tot aşa cum El este neprihănit." Dacă acest verset înseamnă totuşi ceva, aceasta înseamnă că un om ESTE ceea ce el FACE. Iacov 3:11, "Ţîşneşte dintr-un izvor în acelaşi loc şi apă dulce şi amară?" Rom. 6:2, "Cum o să mai trăim noi acolo care sîntem morţi faţă de păcat?" Mat. 12:33-35 "Sau faceţi pomul bun şi rodul lui bun; sau faceţi pomul rău şi rodul lui rău; căci pomul se cunoaşte după rodul lui. O, generaţie de vipere, cum puteţi voi, cînd sînteţi răi, să vorbiţi lucruri bune? căci din prisosul inimii vorbeşte gura. Un om bun scoate lucruri bune din visteria bună a inimii lui: şi un om rău scoate lucruri rele din visteria rea." Acum dacă un om este născut din Cuvînt (Fiind născut din nou, nu din sămînţă putrezitoare, ci neputrezitoare, prin Cuvîntul lui Dumnezeu care trăieşte şi rămîne în veci. 1 Pet. 1:23) el va produce Cuvîntul. Rodul sau lucrările vieţii lui vor fi un produs al felului de sămînţă de viaţă care este în el. Lucrările lui, de aceea vor fi Scripturale. Oh, ce o acuzare urmează să fie acest adevăr împotriva Epocii Pergam. Acolo stă Cel Neîntrecut, şi în mîna Lui sabia ascuţită cu două tăişuri, Cuvîntul lui Dumnezeu. Şi acel Cuvînt ne va judeca în ziua din urmă. De fapt Cuvîntul judecă chiar acum, căci acesta este discernătorul gîndurilor şi intenţiilor inimii. El taie şi desparte carnea de duh. El ne face epistole vii citite şi cunoscute de toţi oamenii spre slava lui Dumnezeu.

"Eu cunosc faptele tale." Dacă unui om îi este teamă că el ar putea să nu placă lui Dumnezeu, atunci el să împlinească Cuvîntul. Dacă un om se întreabă dacă el va auzi acele cuvinte, "Bine făcut, slujitor bun şi credincios," el să împlinească Cuvîntul lui Dumnezeu în viaţa lui, şi cu siguranţă el va auzi acele cuvinte de laudă. Cuvîntul adevărului era criteriul atunci; el este criteriul acum. Nu există un alt standard; nu există un alt fir cu plumb. Aşa cum lumea urmează să fie judecată printr-un Cristos Isus, tot aşa ea urmează să fie judecată prin Cuvînt. Dacă un om vrea să ştie cum face el, el să facă cum a sugerat Iacov: "Uitaţi-vă în oglinda Cuvîntului lui Dumnezeu."

"Eu cunosc faptele tale." Cum El stătea acolo cu Cuvîntul, examinînd vieţile lor în lumina planului pe care El l-a stabilit pentru ei, El trebuie că a fost mulţumit într-o bună măsură, căci ei, ca ceilalţi care s-au dus mai înainte, sufereau persecuţia celor nedrepţi şi totuşi alipindu-se cu bucurie de Domnul. Deşi era greu uneori să slujeşti pe Domnul, totuşi ei L-au slujit şi s-au închinat Lui în Duh şi în adevăr. Dar cu viţa falsă aceasta nu era aşa. Vai, ei au respins viaţa care este zidită pe Cuvînt şi se duceau acum mai mult şi mai mult departe de adevăr. Acţiunile lor au purtat mărturie la adîncimea în care ei s-au scufundat.

TU ŢII FERM NUMELE MEU

"La cine putem sǎ ne ducem? Numai Tu ai cuvintele vieţii eterne!" Ei s-au ţinut ferm atunci; ei ţineau ferm acum, dar nu cu spaimă fatală ca oamenii care trăiesc vieţi neroditoare. Ei ţineau ferm în tăria Lui, în asigurarea Duhului că ei erau una în EL A lor era cunoştinţa sigură de păcate iertate şi ei purtau numele de 'Creştin' în mărturie la aceasta. Ei au cunoscut şi au iubit acel Nume care era deasupra fiecărui nume. Genunchii lor s-au plecat la acel Nume. Limbile lor au mărturisit la acesta. Orice au făcut ei, ei au făcut totul în Numele Domnului Isus. Ei au numit acel Nume şi s-au depărtat de rău, şi luîndu-şi poziţia lor ei erau acum pregătiţi să moară pentru acel Nume, fiind asiguraţi de o înviere mai bună.

Ia Numele lui Isus cu tine,

Copil al întristării şi al nenorocirii.

El îţi va da bucurie şi mîngîiere.

Ia-l atunci oriunde te duci.

Scump Nume, O ce dulce,

Speranţa pămîntului şi bucuria cerului.

Deja în secolul al doilea cuvintele acelea "Tată, Fiu şi Duh Sfînt" s-a rostit 'Trinitate' la mulţi, şi ideea politeistă de trei Dumnezei a devenit o doctrină în biserica falsă. Aceasta nu ar fi fost mult pînă cînd Numele a fost luat la o parte, aşa cum într-adevăr aceasta era în această epocă, şi în locul acestuia titlurile acelui UN DUMNEZEU MĂREŢ era înlocuit pentru NUMELE, Domnul Isus Cristos. În timp ce mulţi s-au lepădat şi au îmbrăţişat o trinitate şi au botezat folosind titlurile Dumnezeirii, Turma Mică încă a botezat în Numele lui Isus Cristos şi astfel au ţinut la adevăr.

Cu aşa de mulţi dezonorînd pe Dumnezeu, transformîndu­L în trei dumnezei, şi schimbînd Numele Lui graţios în titluri, cineva s-ar întreba dacă semnele şi minunile care însoţesc un astfel de Nume măreţ ar fi încă vizitate printre oameni. Într­adevăr acele semne erau manifestate puternic şi minunat, totuşi cu siguranţă că nu în viţa falsă. Bărbaţi ca Martin erau măreţ folosiţi şi Dumnezeu le-a purtat mărturie şi prin semne şi minuni şi daruri ale Duhului Sfînt. Acel Nume era încă cu efect aşa cum el întotdeauna era şi întotdeauna va fi unde sfinţii Îl onorează prin Cuvînt şi credinţă.

TU NU AI TǍGǍDUIT CREDINŢA MEA

În Fapte 3:16 cînd Petru a fost întrebat cum a avut loc minunea puternică asupra acelui olog la Poarta Frumoasă, el a explicat-o în felul acesta, "Şi a Lui (Isus) Nume prin credinţa în a Lui (Isus) Nume l-a făcut pe acest om (fost olog) puternic, da credinţa care este prin (de la) El (Isus) i-a dat lui (omului) această perfectă sănătate în prezenţa voastră a tuturor." Vedeţi, acolo este aceasta. Numele lui Isus, şi Credinţa lui Isus a adus acolo miracolul. Petru nu a pretins că aceasta era propria lui credinţă umană mai mult cum el nu a pretins că acesta era propriul lui nume. El a zis că Numele lui Isus folosit în credinţa care este de la Isus a făcut acea lucrare măreaţă. Această credinţă este despre ceea ce Domnul a vorbit în Apoc. 2:13. Aceasta era credinţa LUI. Aceasta nu era credinţa ÎN EL Dar aceasta era credinţa LUI PROPRIE pe care El a dat-o la credincioşi. Rom. 12:3 "Potrivit cum Dumnezeu a împărţit fiecărui om (conform cu vs. 1 oamenii sînt FRAŢII) măsura de credinţă." Ef. 2:8, "Prin har sînteţi voi mîntuiţi prin credinţă, şi aceea (Credinţa) nu de la voi înşivă, ea este un dar de la Dumnezeu." Şi de asemenea spune în Iacov 2:1, "Fraţii mei (observaţi că el, deasemeni, vorbeşte către FRAŢI) să nu aveţi credinţa A (nu în) Domnului nostru Isus Cristos cu respect de persoane."

În această Epocă Pergam unde oamenii umanizau mîntuirea, fiind întorşi de la adevărul că "Mîntuirea este de la Domnul," – avînd aruncată la o parte învăţătura despre alegere şi au deschis larg uşa bisericii şi părtăşia lor la oricine şi la toţi care au subscris la teza lor (Cuvîntul nu contează), în această epocă de degradare rapidă, acolo încă erau acei cîţiva care aveau măsura de credinţă a Domnului nostru Isus Cristos, şi nu numai că au folosit acea credinţă în fapte de putere ci s­au împotrivit acelora care au îndrăznit să spună că ei erau simplu mîntuiţi pe baza aderării la o biserică. Ei ştiau că nici un om nu putea cu adevărat să creadă înspre viaţa eternă şi neprihănirea lui Dumnezeu aparte de măsura de credinţă a Domnului Isus, Însuşi. Aşa cum biserica de astăzi este umplută cu credincioşi mintali care susţin naşterea prin fecioară, sîngele vărsat, mergînd la biserică şi să ia împărtăşirea, şi nu sînt deloc renăscuţi, tot astfel în cea de a treia epocă era aceeaşi problemă. Credinţa umană nu era suficientă atunci şi ea nu este suficientă acum. Este nevoie chiar de credinţa Fiului lui Dumnezeu să cadă în inima unui om astfel ca el să poată primi pe Domnul slavei în templul care nu este făcut de mîini.

Aceasta era o credinţă vie. "Eu trăiesc prin credinţa Fiului lui Dumnezeu." Pavel nu a zis că el a trăit prin credinţa ÎN Fiul lui Dumnezeu. Aceasta era credinţa Fiului lui Dumnezeu care i-a dat lui viaţă şi l-a ţinut trăind în biruinţă Creştină.

Nu, ei nu au negat că mîntuirea era supranaturală de la început pînă la sfîrşit. Ei au ţinut viu adevărul Numelui Lui şi Credinţei Lui şi ei au fost binecuvîntaţi de Domnul şi socotiţi vrednici de El.

ANTIPA MARTIRUL MEU CREDINCIOS

Nu există o altă mărturie în Cuvînt sau în vreo istorie lumească privind acest frate. Dar desigur că nu este nevoie să fie. Este mai mult decît suficient că el a fost cunoscut dinainte şi cunoscut de Domnul. Este mai mult decît suficient să vezi credincioşia lui către Domnul înregistrată în Cuvîntul viu. El era un Creştin. El avea Numele lui Isus. El avea credinţa Domnului nostru Isus Cristos şi el era printre acei care au trăit prin aceasta. El a răspuns la cuvintele lui Iacov, "Să nu aveţi credinţa Domnului nostru Isus Cristos cu respect de persoane." Plin de Duhul Sfînt şi credinţă cum era Ştefan, el nu a respectat pe nimeni, el nu s-a temut de nimeni; şi cînd moartea a fost pronunţată asupra tuturor care luau acel Nume şi umblau în credinţa lui Isus Cristos el şi-a luat poziţia cu acei care nu se întorceau înapoi. Da, el a murit, dar ca şi Abel, el a obţinut o mărturie de la Dumnezeu (numele lui este scris în Cuvînt), şi deşi-i mort, glasul lui încă vorbeşte în paginile Evidenţei Divine a lui Dumnezeu. Un alt martir credincios a fost dus la odihna lui. Dar Satan nu a triumfat atunci, tot aşa cum el nu a triumfat cînd l-a omorît pe Prinţul Păcii, căci aşa cum Satan era prădat la cruce, tot aşa acum va striga sîngele lui Antipa către alte sute care îşi vor lua crucile lor şi îl vor urma pe El.

UNDE ESTE SCAUNUL SATANEI

Motivul că aceasta este o parte din lauda Duhului este deoarece aceşti bravi soldaţi ai crucii îl biruiau pe Satan chiar în mijlocul propriei lui camere a tronului. Ei cîştigau lupta prin Numele şi Credinţa lui Isus chiar în tabăra conducătorilor întunericului. Ce elogiu formidabil. Ca bărbaţii puternici ai lui David care au invadat tabăra duşmanului să-i aducă lui David apă potolitoare de sete, astfel aceşti uriaşi ai credinţei au invadat tărîmul pămîntesc de fortăreaţă a lui Satan, şi prin propovăduire şi îndemn au adus apa salvării la aceia care au trăit sub umbra morţii.

Acum atît de mult cît aceste cuvinte privind tronul şi tărîmul Satanei sînt o parte a laudei lui Dumnezeu pentru aleşii Lui, ei de fapt au stabilit stagiul pentru denunţarea răului care a dobîndit supremaţie în biserică.

PERGAM: Tronul Satanei şi Locul de Locuinţă. La mulţi, aceste fraze erau doar mai degrabă de pictură decît într-adevăr istorice. Dar ele sînt cu siguranţă reale şi istoria arată asta. Pergam era într-adevăr tronul şi locul de locuinţă al Satanei. Aceasta s-a întîmplat în felul acesta:

Pergam nu era original locul unde Satan (ca privind afacerile umane) locuia. Babilonul a fost întotdeauna literar şi figurativ cartierul lui general. Aceasta era în cetatea Babilon unde închinarea Satanică îşi avea originea. Gen. 10:8-10, "Şi Cuş a născut pe Nimrod; el a început să fie unul puternic pe pămînt. El era un viteaz vînător înaintea Domnului. Şi începutul împărăţiei lui era Babel, şi Erec, şi Acad, şi Calne, şi în ţara lui Şinear." Gen. 11:1-9, "Şi tot pămîntul era de o singură limbă, şi de o singură vorbire. Şi s-a împlinit că aşa cum ei călătoreau de la răsărit, că ei au găsit o cîmpie în ţara Şinear, şi au locuit acolo. Şi ei au zis unul către altul, Haidem, să facem cărămizi, şi să le ardem bine. Şi cărămida le-a ţinut loc de piatră, iar smoala le-a ţinut loc de mortar. Şi ei au zis, Haidem, să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vîrf să poată atinge cerul; şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pămîntului. Iar Domnul s-a pogorît să vadă cetatea şi turnul, pe care îl zideau fiii oamenilor. Şi Domnul a zis, Iată, ei sînt un singur popor, şi ei toţi au o limbă; şi ei au început să facă asta: şi acum nimic nu-i va împiedica, din tot ce şi-au imaginat să facă. Haidem, să ne pogorîm, şi să le încurcăm acolo limba, ca ei să nu poată să înţeleagă vorbirea unii altora. Astfel Domnul i-a împrăştiat de acolo pe toată faţa pămîntului; şi ei au încetat să zidească cetatea. De aceea numele ei este chemat Babel; deoarece Domnul a încurcat acolo limba întregului pămînt: şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pămîntului."

 Babel este numele original pentru Babilon. Acesta înseamnă confuzie. El a fost de fapt început de Cuş, fiul lui Ham, dar a fost adus la o împărăţie de putere şi grandoare sub fiul său, Nimrod, viteazul vînător. Nimrod, conform cu relatarea din Genesa unsprezece şi deasemeni conform cu istoria păgînă, şi-a propus să realizeze trei lucruri. El a vrut să zidească o naţiune puternică, ceea ce el a făcut. El a vrut să propage propria lui religie, ceea ce el a făcut. El a vrut să-şi facă un nume, pe care el deasemeni l-a realizat. Realizările lui erau aşa de monumentale încît împărăţia Babilonului a fost numită capul de aur printre toate guvernele lumii. Că religia lui a dobîndit proeminenţă este dovedit prin faptul că Scriptura o identifică complect cu Satan în Isa. Cap. 14 şi în Apoc. Cap. 17- 18. Şi prin istorie noi putem dovedi că aceasta a invadat toată lumea şi este baza pentru fiecare sistem de idolatrie, şi tema mitologiei, deşi numele dumnezeilor diferă în diferitele secţiuni ale ţării conform cu limba poporului. Că el a făcut un nume pentru el însuşi şi a urmaşilor lui merge fără a zice, căci atît timp cît această epocă prezentă merge înainte (pînă cînd Isus se descoperă pe Sine la fraţii Lui) el va fi venerat şi onorat, deşi sub un nume diferit de Nimrod, şi într-un templu uşor diferit de la acela în care el a fost adorat original.

De moment ce Biblia nu are de a face în istoriile altor naţiuni în detaliu, va fi necesar să cercetăm evidenţele păgîne antice să aflăm răspunsul nostru cum că Pergam a devenit scaunul religiei Satanice a Babilonului. Sursele majore de informaţie vor fi în evidenţele culturii Egiptene şi Greceşti. Motivul pentru aceasta este că Egiptul a primit ştiinţa şi matematicile ei de la Caldeeni şi în schimb Grecia le-a primit de la Egipt. Acum de moment ce preoţii erau răspunzători să predea aceste ştiinţe, şi de moment ce aceste ştiinţe erau folosite ca o parte a religiei, noi cunoaştem deja cheia cum că religia Babiloniană şi-a dobîndit tăria ei în aceste două ţări. Aceasta este de asemenea adevărat că oricînd o naţiune a fost capabilă să biruiască o altă naţiune, la timpul cuvenit religia supunătorului a devenit religia celui supus. Aceasta este bine cunoscut că Grecii au avut întocmai aceleaşi semne ale Zodiacului ca şi Babilonienii; şi s-a găsit în evidenţele antice Egiptene că Egiptenii au dat Grecilor cunoştinţa lor despre politeism. Astfel tainele Babilonului s-au răspîndit de la naţiune la naţiune pînă cînd aceasta a apărut în Roma, în China, India şi chiar şi în America de Nord şi Sud noi găsim tocmai aceeaşi închinare de bază.

Istoriile antice sînt de acord cu Biblia că această religie Babiloniană în modul cel mai cert nu era religia originală a popoarelor timpurii ale pămîntului. Aceasta era prima să devieze de la credinţa originală; dar ea nu era în sine cea originală. Istorici astfel ca Wilkinson şi Mallett au dovedit conclusiv din documentele antice că la un timp toate popoarele de pe pămînt au crezut în UN DUMNEZEU, suprem, etern, invizibil, Care prin Cuvîntul gurii Lui a vorbit toate lucrurile în existenţă, şi că în caracterul Lui El era iubitor şi bun şi drept. Dar cum Satan va corupe întotdeauna orice poate el, noi îl găsim stricînd minţile şi inimile oamenilor astfel că ei resping adevărul. Aşa cum el întotdeauna a încercat să primească veneraţie de parcă el era Dumnezeu şi nu slujitor şi creaţia lui Dumnezeu, el a atras închinarea la o parte de la Dumnezeu pînă la sfîrşit ca el să o poată atrage pentru sine şi astfel să fie exaltat. El cu certitudine a dobîndit dorinţa lui să răspîndească religia lui pe cuprinsul întregii lumi. Aceasta este autentificat de către Dumnezeu în Cartea despre Romani, "Cînd ei au cunoscut pe Dumnezeu, ei nu L-au glorificat ca Dumnezeu, pînă cînd ei au devenit zadarnici în imaginaţiile lor, şi prin întunecimea inimii au acceptat o religie stricată pînă la punctul că ei s-au închinat creaturilor şi nu Creatorului." Amintiţi-vă, că Satan era o creatură a lui Dumnezeu (Fiul Zorilor). Astfel noi aflăm că unde adevărul a fost odată răspîndit printre oameni, şi toţi au ţinut la acel singur adevăr, acolo a venit mai tîrziu o zi cînd un grup vast s­a întors de la Dumnezeu şi au răspîndit o formă diabolică de închinare în jurul lumii. Istoria o arată că acei din seminţia lui Sem care au stat cu adevărul neschimbat erau în opoziţie puternică cu acei a lui Ham care s-au îndepărtat de la adevăr către minciuna diavolului. Acolo nu este timp să te angajezi într-o discuţie ca aceasta; aceasta este doar introdusă ca voi să puteţi vedea că au existat două religii şi numai două, şi cea rea a devenit în toată lumea.

Monoteismul s-a transformat în politeism în Babilon.

Minciuna diavolului şi misterele diavolului s-au ridicat împotriva adevărului lui Dumnezeu şi a tainelor lui Dumnezeu în cetatea aceea. Satan într-adevăr a devenit dumnezeul acestei lumi şi a pretins închinare de la aceia pe care el i-a înşelat, făcîndu-i să creadă că el era într-adevăr Domnul.

Religia politeistă a vrăjmaşului a început cu învăţătura trinitariană. Aceasta era departe acolo în urmă în antichitate că ideea "unui Dumnezeu în trei persoane" a venit în existenţă. Cît de ciudat că teologii noştri moderni nu au remarcat aceasta; dar evident că tot aşa de păcăliţi de către Satan aşa cum erau înaintaşii lor, ei încă cred în trei persoane în Dumnezeire. Să ni se arate doar într-un loc în Scriptură unde există vreo autoritate pentru acea învăţătură. Nu este aceasta ciudat că în timp ce descendenţii lui Ham au mers pe calea lor în închinarea Satanică care a implicat o concepţie de bază despre trei dumnezei că nu există nici o urmă a descendenţilor lui Sem să creadă un astfel de lucru sau să aibe vreo închinare ceremonială care să implice măcar un model al acesteia? Nu este aceasta ciudat că Evreii au crezut, "Ascultă, O Israel, Domnul Dumnezeul tău este UN Dumnezeu", dacă existau trei persoane în Dumnezeire? Abraham, descendentul lui Sem, în Gen. 18 a văzut numai UN Dumnezeu cu doi îngeri.

Acum cum a fost această trinitate exprimată? Aceasta a fost exprimată printr-un triunghi echilateral întocmai cum este exprimată ea în Roma astăzi. Ciudat, că Evreii nu aveau o astfel de concepţie. Acum cine are dreptate? Sînt aceştia Evreii sau Babilonienii? În Asia ideea politeistă despre trei dumnezei într-unul a ieşit într-un chip cu trei capete pe un trup. El este exprimat ca trei inteligenţe. În India, ei l-au găsit în inimile lor ca să-l exprime ca un dumnezeu în trei forme. Acum aceea este într-adevăr o teologie bună de zi modernă. În Japonia există un mare Buddha cu trei capete ca acela pe care noi l-am descris mai înainte. Dar cel mai revelator dintre toţi este acela care pune înainte concepţia trinitariană despre Dumnezeu într-o formă triună de: 1. Capul unui om bătrîn simbolizînd pe Dumnezeu Tatăl, 2. Un cerc care în taine a semnificat "Sămînţa" care în schimb înseamnă Fiul. 3. Aripile şi coada unei păsări (porumbel). Aici era doctrina de Tată, Fiu şi Duh Sfînt, trei persoane în Dumnezeire, o trinitate veritabilă. Voi puteţi vedea acelaşi lucru în Roma. Acum lăsaţi-mă să întreb încă odată, nu este asta ciudat că diavolul şi închinătorii lui de fapt au avut mai mult adevăr descoperit decît părintele credinţei, (Abraham) şi descendenţii lui? Nu este ciudat că închinătorii lui Satan, ştiau mai mult despre Dumnezeu decît copiii lui Dumnezeu? Acum asta este ceea ce teologii moderni încearcă să ne spună cînd ei vorbesc despre o trinitate. Doar ţineţi minte acest singur lucru de acum înainte: aceste mărturii sînt fapte şi acesta este un fapt - Satan este un mincinos şi tatăl minciunilor, şi oricînd vine el cu vreo lumină aceasta totuşi este o minciună. El este un ucigaş. Şi doctrina lui despre trinitate a distrus mulţimile şi va distruge pînă vine Isus.

Conform cu istoria aceasta nu a durat mult ca să se facă o schimbare în această concepţie despre un Tată şi un Fiu şi Duhul Sfînt. Satan i-a luat pas cu pas departe de la adevăr. Concepţia emanată despre Divinitate era acum: 1. Tatăl etern, 2. Duhul lui Dumnezeu încarnat într-o mamă UMANĂ. (Vă face asta să gîndiţi?) 3. Un Fiu Divin, rodul acelei încarnări, (Sămînţa femeii).

Dar diavolul nu este mulţumit. El nu a dobîndit închinarea la el însuşi încă, doar pe o cale indirectă. Astfel el îndepărtează pe oameni de la adevăr încă şi mai departe. Prin tainele lui el le descoperă oamenilor că de moment ce marele Dumnezeu tată invizibil nu se preocupă de afacerile oamenilor, ci rămîne tăcut în relaţia cu ei, atunci aceasta urmează că lui i se poate bine să i se închine în tăcere. De fapt aceasta înseamnă să îl ignori atît de mult cît este posibil, dacă nu de tot. Această doctrină deasemeni s-a împrăştiat în jurul lumii, şi chiar astăzi în India voi puteţi vedea că templele către marele creator, dumnezeul tăcut, şi izbitor de puţini la număr.

De moment ce nu era necesar să te închini la tatăl-creator, aceasta era doar natural ca închinarea să se întoarcă la "Mamă şi Copil" ca obiecte de adoraţie. În Egipt exista aceeaşi combinaţie de mamă şi fiu numiţi Isis şi Osiris. În India aceasta era Isi şi Iswara. (Observaţi chiar asemănarea numelor.) În Asia aceasta era Cybele şi Deoius. În Roma şi în Grecia aceasta a urmat cursul. Şi în China. Păi, imaginaţi-vă surpriza unor misionari Romano Catolici aşa cum ei au intrat în China şi au găsit acolo o Madonă şi Copil cu raze de lumină emanînd de la capul bebeluşului. Chipul putea bine să fie schimbat cu unul în Vatican cu excepţia diferenţei anumitor trăsături ale feţei.

Aceasta acum ne revine nouă să descoperim mama şi copilul original. Originala mamă-zeiţă din Babilon era Semiramis care era numită Rhea în ţările răsăritene. În braţele ei ea ţinea un fiu, care deşi era un bebeluş, era descris ca înalt, puternic, chipeş şi în special captivant pentru femei. În Ezec. 8:14 el era numit Tammuz. Printre scriitorii clasici el era numit Bacchus. Pentru Babilonieni el era Ninus. Ce contează pentru faptul că el era reprezentat ca un bebeluş în braţe şi totuşi descris ca un om mare şi puternic este că el este cunoscut ca "Fiul-Soţ". Unul din titlurile lui era "Soţul Mamei", şi în India unde cei doi sînt cunoscuţi ca Iswara şi Isi, el (soţul) este reprezentat ca bebeluşul la pieptul propriei lui soţii.

Că acest Ninus este Nimrodul din Biblie noi putem afirma prin a compara istoria cu mărturia Genesei. Pompeius a zis, "Ninus, rege al Asiriei, a schimbat felurile de viaţă moderate antice prin dorinţa de cucerire. EL A FOST PRIMUL CARE A PURTAT RĂZBOI ÎMPOTRIVA VECINILOR LUI. El a cucerit toate naţiunile de la Asiria la Libia după cum aceşti oameni nu cunoşteau artele războiului." Diodorus zice, "Ninus era cel mai antic dintre regii Asirieni menţionaţi în istorie. Fiind de dispoziţie războinică el a antrenat riguros mulţi oameni tineri în artele războiului. El a adus Babilonia sub el în timp ce acolo nu era încă cetatea Babilonului." Astfel noi vedem că acest Ninus a devenit mare în Babilon, a zidit Babelul şi a preluat Asiria, devenind regele ei, şi apoi a pornit să devoreze alte teritorii vaste unde oamenii erau nepricepuţi în război şi au trăit într-un fel moderat aşa cum a zis Pompeius. Acum în Gen. 10, vorbind despre împărăţia lui Nimrod aceasta zice, "Şi începutul împărăţiei lui a fost Babel, şi Erec, şi Acad, şi Calne în ţara lui Şinear. Din ţara aceea a ieşit Asur şi a zidit Ninive, şi Calah etc." Dar traducătorii au făcut o greşeală în a traduce Asur ca un substantiv căci acesta este un verb, şi în Caldeană înseamnă 'a face tare.' Astfel acesta este Nimrod, care fiind făcut tare (el şi-a stabilit împărăţia prin întocmirea primei armate ale lumii pe care el a antrenat­o prin instruire şi prin asprimi ale vînătorii) a mers dincolo de Şinear cu armata lui puternică şi a supus naţiuni şi a zidit astfel de cetăţi ca Ninive, care a fost numită după el, căci chiar astăzi o mare parte din ruinele acelei cetăţi este numită Nimroud!

De moment ce noi am descoperit cine era Ninus, aceasta este acum necesar să descoperim cine a fost tatăl lui. Conform cu istoria acesta era Bel, fondatorul Babilonului. (Acum este de notat aici că Bel a fondat aceasta în sensul că el a pornit această întreagă mişcare, dar acesta era fiul, Ninus, care l-a stabilit şi era primul rege etc.) Dar conform cu Scriptura, tatăl lui Nimrod era Cuş: "Şi Cuş a născut pe Nimrod." Nu numai că este asta aşa dar noi aflăm că Ham a născut pe Cuş. Acum, în cultura Egipteană Bel a fost numit Hermes, şi Hermes înseamnă, "FIUL LUI HAM." Conform cu istoria Hermes era marele profet al idolatriei. El a fost interpretul dumnezeilor. Un alt nume prin care el a fost chemat era Mercur. (Citiţi Fapte 14:11-12)

Hyginus zice asta despre acel dumnezeu care a fost cunoscut felurit ca Bel, Hermes, Mercur etc, "Pentru multe veacuri oamenii au trăit sub guvernul lui Jove (nu Jove Roman, ci Iehova al Evreilor care-i înaintea istoriei Romane) fără cetăţi şi fără legi, şi toţi vorbind o limbă. Dar după acel Mercur (Bel, Cuş) a interpretat vorbirea oamenilor (unde un interpret este numit Hermeneutes) acelaşi individ a distribuit naţiunile. Atunci a început discordia." Este văzut din aceasta că Bel sau Cuş, tatăl lui Nimrod, original era conducătorul cercului care a condus poporul departe de adevăratul Dumnezeu şi a încurajat poporul ca "interpret al dumnezeilor" să ia o altă formă de religie. El i-a încurajat să meargă înainte cu turnul pe care de fapt fiul său l-a zidit. Această încurajare este ceea ce a adus încurcarea şi împărţirea oamenilor, astfel că el era amîndouă, "interpret şi încurcă tor."

Cuş, atunci, era tatăl sistemului politeist şi cînd oamenii au fost zeificaţi de către oameni, el desigur, a devenit tatăl dumnezeilor. Acum Cuş a fost numit Bel. Şi Bel în mitologia Romană era Janus. El este înfăţişat ca avînd două feţe şi el purta un baston prin care el a amestecat şi "împrăştiat" pe oameni. Ovid scrie că Janus a zis privindu-l pe el însuşi, "anticii m-au numit Haos". Astfel noi aflăm căci Cuş din Biblie, rebelul original împotriva monoteismului a fost numit Bel, Belus, Hermes, Janus, etc. printre popoarele antice. El a intenţionat să aducă descoperiri şi interpretări de la dumnezei la popor. Făcînd astfel el a făcut ca mînia lui Dumnezeu să împrăştie poporul, aducînd împărţire şi confuzie.

Acum pînă la acest punct noi am văzut de unde a venit politeismul sau închinarea la mai mulţi dumnezei. Dar aţi observat voi că noi deasemeni găsim o menţionare despre un om numit Cuş căruia i s-a dat un titlu de "tată al dumnezeilor"? Aţi observat voi aici vechea temă a mitologiilor antice, că dumnezeii se identifică pe ei înşişi cu oameni? Aici este de unde vine închinarea la strămoşi. Astfel noi am putea doar să examinăm istoria să aflăm despre închinarea la strămoşi. Păi, aceasta s-a arătat că Cuş a introdus o închinare de trei dumnezei de tată, fiu şi duh. Trei dumnezei care erau toţi egali. Dar el ştia despre venirea seminţei femeii, astfel acolo va trebui să fie o femeie şi sămînţa ei să vină în tablou.

Aceasta a fost adus la îndeplinire cînd Nimrod a murit. Soţia lui, Semiramis l-a zeificat, şi astfel s-a făcut pe ea însăşi mama fiului şi deasemeni mama dumnezeilor. (Exact întocmai cum biserica Romană a zeificat pe Maria. Ei pretind că ea era fără păcat şi era Mama lui Dumnezeu.) Ea (Semiramis) l-a numit pe Nimrod "Zeroashta" care înseamnă, "sămînţa femeii promisă."

Dar nu a fost prea mult pînă cînd femeia a început să atragă mai multă atenţie decît fiul, şi curînd ea era aceea care era zugrăvită cum calcă cu piciorul şarpele. Ei au numit-o "regina cerurilor" şi au făcut-o divină. Cum ca şi astăzi unde Maria, mama lui Isus, a fost înălţată la nemurire şi chiar acum ca de Septembrie 1964 consiliul Vaticanului încearcă să-i dea lui Maria o calitate pe care ea nu o posedă, căci lor le-ar place să o numească, "Maria Mediatrixa," "Maria Mama Tuturor Credincioşilor," sau "Mama Bisericii." Dacă a existat vreodată o închinare la strămoşi Babiloniană într-o religie, aceasta este religia Bisericii din Roma.

Închinarea la strămoşi nu a fost numai iniţiată în Babilon dar astfel era deasemeni închinarea la natură. Aceasta era în Babilon unde dumnezeii erau identificaţi cu soarele şi luna, etc. Obiectul principal în natură era soarele care are proprietăţi de a da lumină şi de a da căldură şi apare omului ca o minge de foc în ceruri. Astfel dumnezeul principal ar fi dumnezeul soare pe care ei l-au numit Baal. Adesea soarele a fost zugrăvit ca un cerc de flăcări şi curînd în jurul acelei flăcări a apărut un şarpe. Nu a fost mult pînă cînd şarpele a devenit un simbol al soarelui şi prin urmare venerat. Astfel dorinţa inimii lui Satan a devenit pe deplin împănată. El a fost venerat ca Dumnezeu. Tronul lui a fost stabilit. Sclavii lui i s­au închinat lui. Acolo în Pergam el a fost venerat în forma unui şarpe viu. Pomul Cunoştinţei Binelui şi Răului, acum simbolizat în forma unui şarpe viu a sedus nu numai pe Eva ci pe majoritatea din rasa umană.

Dar cum a devenit Pergam scaunul Satanei dacă Babilonul era scaunul? Răspunsul din nou este în istorie. Cînd Babilonul a căzut la Mezi şi Perşi, regele-preot, Attalus a fugit din cetate şi a mers la Pergam cu preoţii lui şi tainele sacre. Acolo el şi-a aşezat împărăţia lui în afara imperiului Roman, şi a prosperat sub grija diavolului.

Acesta a fost un rezumat foarte scurt despre istoria religiei Babiloniene şi venirea ei la Pergam. Multe întrebări sînt fără îndoială rămase fără răspuns şi mult mai mult, fără îndoială, putea să fie spus să ne lumineze, dar acesta nu este intenţionat de a fi un studiu al istoriei, mai degrabă acesta este intenţionat să fie un ajutor la studiul Cuvîntului.

DENUNŢAREA

Apoc. 2:14-15 "Dar Eu am cîteva lucruri împotriva ta, pentru că tu ai acolo pe acei care ţin învăţătura lui Balaam care a învăţat pe Balac să arunce o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, să mănînce lucruri jertfite idolilor, şi să se dedea la curvie. Astfel tu ai deasemeni pe acei care ţin învăţătura Nicolaiţilor, lucru pe care Eu îl urăsc."

În această Epocă Pergam Domnul denunţă două învăţături pe care El le urăşte: 1. Învăţătura lui Balaam care a adus idolatrie şi excese păcătoase la Israel la Baal-Peor, şi 2. Învăţătura Nicolaiţilor, care era doar fapte în Epoca Efes. Combinaţi această denunţare cu faptul că El a evidenţiat Pergamul ca scaunul Satanei, şi este foarte uşor şi potrivit de a trage concluzia căci cumva religia Babilonului a devenit amestecată cu Creştinismul.

Acum aceasta nu este doar o presupunere ci un fapt istoric pe care noi îl vom dovedi mergînd înapoi în istorie cam pe la 36 A.D. şi venind sus la Consiliul din Niceea din 325. Cînd Creştinii (în principal Iudei prin naştere) erau împrăştiaţi afară din Ierusalim ei au mers pretutindeni predicînd Evanghelia, mai ales în sinagogi. Astfel în trei ani, sau cam în 36 A.D. Evanghelia a fost dusă la Roma de către Junius şi Andronicus, care conform cu Romani 16:7 erau apostoli. Lucrarea a înflorit acolo pentru cîţiva ani pînă cînd neînţelegerile constante a Iudeilor printre ei înşişi a făcut ca Împăratul Claudius să-i expulzeze din Roma. Cu Iudeii îndepărtaţi din cetate temelia acelei biserici micuţe era practic ruptă. Probabil căci chiar bătrînii erau Iudei şi astfel ar fi fost duşi. Turma ar fi neîngrijită şi de moment ce Cuvîntul nu a fost scris ca un ghid ar fi fost foarte uşor pentru această turmă mică să devieze sau să fie inundată de către filozofi şi păgîni din ziua aceea. Cu lupi răpitori dînd tîrcoale, şi duhul lui anticrist lăsat liber, noi aflăm din istorie că această biserică micuţă în Roma a devenit alunecată fără nădejde, şi a început să introducă ceremonii păgîne sub titluri Creştine.

După cum perioada de interzicere a durat pentru 13 ani, fondatorii, Junius şi Andronicus, nu au venit înapoi pînă în 54 A.D. Imaginaţi-vă groaza lor să găsească o biserică cu un titlu Creştin care a fost jalnic păgînă. Acolo erau altare în biserică pe care ei au pus tămîie şi au sărbătorit ritualuri păgîne. De conducătorii stabiliţi din biserica aceea nu se puteau apropia, astfel cu acei cîţiva care au încercat să rămînă credincioşi ei au început o nouă biserică, sau a Doua Biserică din Roma. Dumnezeu a lucrat îndurător printre ei prin semne şi minuni astfel că o a treia biserică a fost începută. Şi deşi la Prima Biserică i s-a reproşat că era păgînă şi NU Creştină în închinarea ei ea nu a renunţat la titlul ei ci a rămas şi ÎNCĂ RĂMÎNE Prima Biserică din Roma – Biserica Romano Catolică.

Acum majoritatea dintre noi are ideea greşită că oricine şi toţi care se numesc pe ei înşişi Creştini ar fi ţinta diavolului şi prin urmare atacul principal al tiraniei guvernamentale. Dar nu este aşa. Această primă biserică a început să propăşească şi să se înmulţească astfel în număr încît împăraţii şi feluriţii oficiali ai guvernului au favorizat de fapt acea biserică pentru motive politice. Astfel cînd conducătorii Primei Biserici din Roma s-au aflat pe ei înşişi în favor, ei au profitat de ocazie să întoarcă guvernul împotriva adevăraţilor credincioşi şi au pretins persecutarea lor dacă ei nu veneau în turma lor. Un astfel de episcop din Prima Biserică din Roma era Anicetus care a trăit în secolul al doilea şi era contemporan cu Policarp. Cînd venerabilul Policarp a auzit că Prima Biserică Creştină din Roma era implicată în ceremoniile păgîne şi a stricat adevărul Evangheliei, el a mers acolo să-i implore să se schimbe. El i-a văzut proşternaţi pe ei înşişi înaintea chipurilor numite după apostoli şi sfinţi. El i-a văzut cum aprind lumînări şi ard tămîie pe altar. El i-a văzut sărbătorind Passover [Paştele Evreiesc-Trans.] sub numele de Paşti, [în Engleză, Easter-Trans.] unde ei au înălţat pîinea în formă de disc care a onorat dumnezeul soare, şi apoi ei au turnat vinul afară ca o beţie pentru dumnezei. Dar acest sfînt vîrstnic care a călătorit 1500 de mile nu a putut să oprească plonjarea lor în jos. Dumnezeu a vorbit prin el tocmai cum el pleca, "Efraim este căsătorit cu idolii lui, lăsaţi-l în pace," Osea 4:15. Policarp nu s-a mai reîntors.

După Anicetus a fost episcopul păcătos din Roma numit Victor. El a introdus chiar mai multe festivaluri păgîne şi ceremonii în Prima Biserică, şi deasemeni a mers în jur încercînd tot ce putea să lămurească adevăratele biserici Creştine să introducă aceleaşi idei. Ei nu au vrut să facă aşa cum el a cerut astfel el a reuşit prin oficialităţile guvernamentale să persecute pe credincioşi, ducîndu-i la tribunal, aruncîndu-i în închisoare şi chiar punîndu-i la moarte pe mulţi. Un astfel de exemplu al faptelor lui mîrşave se găseşte în istorie unde Împăratul Septimus Severus a triumfat prin Callistus (prietenul lui Victor) să omoare 7000 la Tesalonic deoarece aceşti adevăraţi credincioşi au sărbătorit Paştele conform cu Domnul Isus şi nu conform cu închinarea la Astarte.

Viţa falsă îşi dezlănţuia deja mînia ei împotriva viului Dumnezeu prin omorîrea aleşilor, întocmai cum a făcut înaintaşul ei, Cain, omorînd pe Abel.

Adevărata biserică a continuat să încerce să o facă pe Prima Biserică să se pocăiască. Aceasta nu a vrut să facă aşa. Ea a crescut în mărime şi influenţă. Ea s-a îmbarcat într-o campanie constantă să discrediteze adevărata sămînţă. Ei au pretins că ei şi numai ei erau adevăraţii reprezentanţi ai Domnului Isus Cristos, şi se grozăveau cu faptul că ei erau biserica originală în Roma, şi ei singuri erau Prima Biserică. Într-adevăr ei erau Prima Biserică, şi ÎNTR-ADEVĂR EI SÎNT.

Astfel pe la timpul acestei a treia epoci a bisericii noi avem două biserici purtînd acelaşi nume dar cu o amară diferenţă între ele. Una s-a îndepărtat de la adevăr, s-a căsătorit cu idoli şi nu are viaţă în ea. Ea s-a hibridat şi semnele morţii, (nu viaţa), urmează pe urmele ei. Ea este puternică cu mulţi membri. Ea este favorizată de către lume. Celălalt este un grup mic persecutat. Dar ea urmează Cuvîntul, şi semnele o urmează. Bolnavii sînt vindecaţi şi morţii sînt înviaţi. Ea este vie cu Viaţa şi Cuvîntul lui Dumnezeu. Ea nu-şi iubeşte viaţa ei, dar ţine la Numele Lui şi credinţa Lui chiar pînă la moarte.

Şi astfel teribila persecuţie a Romei oficiale a căzut peste adevăraţii credincioşi pînă cînd s-a ridicat Constantin şi a acordat libertate de închinare religioasă. Acolo par să fie două motive pentru care a fost acordată această libertate. În primul rînd feluriţi împăraţi buni nu au permis persecuţie, dar aşa cum ei s-au dus, ei au fost urmaţi de acei care omorau Creştini. Aceasta era aşa fără rost încît pînă la urmă a ajuns la atenţia publică că Creştinii s-ar cuveni să fie lăsaţi în pace. Al doilea şi cel mai bine însemnat motiv este că Constantin avea înaintea lui o bătălie foarte dificilă în preluarea controlului împărăţiei. Într-o noapte într-un vis el a văzut o cruce albă apărînd înaintea lui. El a simţit că acesta era o prevestire pentru el că dacă Creştinii se rugau pentru o victorie pentru el, el va cîştiga bătălia. El le-a promis libertate în cazul că el era victorios. El a fost victorios şi libertatea de închinare a fost acordată în edictul din Nantes în 312 A.D.

Dar această libertate de la persecuţie şi moarte nu era aşa de mărinimoasă aşa cum a apărut la început. Constantin era acum protectorul. Ca protector interesul lui era cumva mai mult decît acela al unui observator, căci el a decis că biserica avea nevoie de ajutorul lui în afacerile ei. El i-a văzut pe ei în dezacord asupra feluritelor chestiuni, una dintre care l-a implicat pe Arius, Episcop de Alexandria, care i-a învăţat pe aderanţii lui că Isus nu era cu adevărat Dumnezeu ci o fiinţă mai mică, fiind creat de Dumnezeu. Biserica de Vest a ţinut vederea opusă, crezînd că Isus era chiar esenţa lui Dumnezeu şi aşa cum ei ziceau 'egal cu Tatăl'. Cu asemenea chestiuni, împreună cu pătrunderea ceremoniei păgîne în închinare, împăratul a chemat pentru Consiliul din Niceea în 325 cu gîndul că el va aduce toate grupurile împreună unde ei îşi puteau netezi deosebirile lor, şi să ajungă la o înţelegere comună, şi toţi să fie una. Nu este aceasta interesant că deşi asta a început cu Constantin aceasta nu a murit ci este foarte vie astăzi ca "Consiliul Mondial al Bisericilor"? Şi unde el a omis ca într-adevăr să realizeze aceasta, aceasta va fi realizat în această zi prin mişcarea ecumenică.

Acum acest amestec a statului cu biserica este un lucru prostesc căci lumea nu înţelege nici adevărul găsit în Cuvînt sau căile bisericii. Păi, chiar decizia dată de către consiliu că Arius era greşit a fost schimbată cu doi ani mai tîrziu de către împărat şi pentru mulţi ani acea învăţătură falsă a fost introdusă asupra oamenilor.

Dar că biserica şi statul vor veni împreună a fost într­adevăr cunoscut dinainte de Domnul. Tocmai numele Pergam înseamnă "cu desăvîrşire căsătorit". Şi într-adevăr statul şi biserica au fost căsătoriţi; politica şi religia au fost unite. Urmaşii din acea uniune au fost consistent cei mai oribili hibrizi pe care i-a văzut lumea vreodată. Adevărul nu este în ei, ci toate căile rele ale lui Cain (primul hibrid) sînt.

Nu numai că statul şi biserica s-au căsătorit în această epocă, ci religia Babiloniană a fost unită oficial la Prima Biserică. Satan a avut acum acces la numele lui Cristos şi el a fost întronat ca Dumnezeu în închinare. Cu ajutorul unui suport federal bisericile au căzut moştenitoare la clădiri frumoase care erau căptuşite cu altare de marmoră albă şi chipuri ale sfinţilor îndepărtaţi. Şi chiar în această epocă este cînd "fiara din Apoc. 13:3 care a fost rănită de moarte: (Imperiul Roman păgîn) a revenit la viaţă şi putere ca "Imperiul Roman Sfînt." Roma ca o naţiune materială a suferit multă istovire şi curînd va suferi aceasta complect; dar aceasta nu conta acum, căci imperiul ei religios o ţinea pe ea în vîrful lumii guvernînd din interior unde ea nu părea să facă astfel dinafară.

Lăsaţi-mă să arăt adevărul exact Scriptural despre această chestiune, căci eu nu vreau ca cineva să gîndească că eu dau o revelaţie de a mea proprie - una care nu se află în Scriptură. Dan. 2:31-45, "Tu, O împărate, te uitai, şi iată un chip mare. Acest mare chip, a cărui strălucire era nemaipomenită, stătea înaintea ta; şi înfăţişarea era îngrozitoare. Capul chipului acestuia era din aur curat, pieptul lui şi braţele lui din argint, pîntecele lui şi coapsele lui din bronz, fluierele picioarelor lui din fier, picioarele lui parte de fier şi parte de lut. Tu te uitai pînă cînd o piatră a fost tăiată fără mîini, care a izbit chipul peste picioarele lui care erau de fier şi lut, şi le-a rupt în bucăţi. Atunci fierul, lutul, bronzul, argintul, şi aurul s-au rupt în bucăţi împreună, şi au devenit ca pleava din arie vara; şi vîntul le-a luat departe, că nici un loc nu s-a găsit pentru ele: şi piatra care a izbit chipul a devenit un munte mare, şi a umplut tot pămîntul. Acesta este visul; şi noi vom spune tîlcuirea acestuia înaintea împăratului. Tu, O împărate, eşti un împărat al împăraţilor: căci Dumnezeul cerurilor ţi-a dat o împărăţie, putere, şi tărie, şi slavă. Şi oriunde locuiesc copiii oamenilor, fiarele cîmpului şi păsările cerului El ţi-a dat în mîna ta, şi te-a făcut stăpîn peste toate acestea. Tu eşti acest cap de aur. Şi după tine se va ridica o altă împărăţie mai neînsemnată decît a ta, şi o a treia împărăţie de bronz, care va stăpîni peste tot pămîntul. Şi a patra împărăţie va fi tare ca fierul: după cum fierul rupe în bucăţi şi biruieşte toate lucrurile: şi aşa cum fierul rupe toate acestea, ea va rupe în bucăţi şi striveşte. Şi după cum ai văzut picioarele şi degetele, parte din lut de olar şi parte din fier, împărăţia va fi împărţită; dar acolo va fi în ea din tăria fierului, întocmai aşa cum tu ai văzut fierul amestecat cu lutul mocirlos. Şi aşa cum degetele picioarelor erau parte din fier, şi parte din lut, astfel împărăţia va fi în parte tare, şi în parte sfărîmată. Şi unde tu ai văzut fier amestecat cu lut mocirlos, ei se vor amesteca pe ei înşişi cu sămînţa oamenilor; dar ei nu se vor lipi unul de altul, după cum fierul nu este unit cu lutul. Şi în zilele acestor împăraţi va aşeza Dumnezeul cerurilor o împărăţie, care nu va fi nimicită niciodată: şi împărăţia nu va fi lăsată la alţi oameni, ci ea va rupe în bucăţi şi va mistui toate aceste împărăţii, şi ea va dăinui veşnic. Căci după cum ai văzut că piatra a fost tăiată din munte fără mîini, şi că ea a rupt fierul în bucăţi, bronzul, lutul, argintul, şi aurul; Dumnezeul cel mare a făcut cunoscut împăratului ce are să se întîmple de acum înainte: şi visul este adevărat, şi tîlcuirea lui este sigură." Aici este descoperit o mărturie exactă a viitorului, istorie neîmplinită care a fost profeţită să vină pe părnînt din timpul lui Daniel pînă cînd Isus va veni şi va domni ca Fiul lui David. Acesta este cunoscut ca "Vremurile Neamurilor." Acesta are în cuprinsul lui patru diviziuni istorice care au fost cunoscute de către împeriul dominant în fiecare diviziune:

Babilonian, Meda-Persian, Grec, Roman. Cea mai mare şi cea mai absolută monarhie era cea Babiloniană care a fost tipizată ca şi capul de aur. Următoarea în slavă era cea Meda-Persiană care aşa cum istoria a arătat era cu adevărat mai puţin glorioasă şi a fost tipizată ca pieptul şi braţele de argint. Atunci acolo a urmat epoca Greacă al cărei împărat era cel mai briliant dintre toţi conducătorii militari pe care lumea i-a cunoscut vreodată astfel aceasta a fost potrivit tipizată ca pîntecele şi coapsele de bronz. Ea a fost mai puţin glorioasă decît celelalte două dinaintea ei. În sfîrşit a venit ultima împărăţie care a fost împeriul Roman tipizat ca fluierele picioarelor şi picioarele. Dar unde împărăţiile trecute au fost tipizate ca minerale pure (aur pur, argint şi bronz) această ultimă împărăţie era fier pur numai în fluierele picioarelor, căci atunci cînd aceasta vine la picioare aceasta era un amestec de fier şi lut, iar mineralul şi solul doar nu se amestecă şi nu produc consistenţă şi tărie. Dar nu numai că aceasta este astfel, ci cel mai amuzant, această ultimă împărăţie (Romană) va dura în 'starea ei amestecată' specială chiar pînă cînd Isus se reîntoarce.

Acest Imperiu Roman de fier (fierul semnifică putere şi mare forţă distructivă împotriva opoziţiei) urma să fie formată din două diviziuni principale. Şi aceasta desigur că a fost căci împărăţia literar s-a împărţit în două-Est şi Vest. Amîndouă erau foarte puternice, zdrobind pe toţi înaintea lor.

Dar după cum slava şi puterea tuturor împărăţiilor eşuează, astfel şi această împărăţie a început să cadă. Aşa a căzut Roma. Roma Imperială Păgînă nu mai era fier. Ea s-a sfărîmat. Ea a fost rănită de moarte. Roma nu putea acum să stăpînească. Aceasta totul s-a sfîrşit. Aşa credea lumea. Dar cît de greşită a fost lumea, căci acel cap (Roma) deşi rănit nu era rănit de moarte. (Ca, traducerea din Apoc. 13:3, "Şi unul din capetele lui părea să fie rănit de moarte, gîtul fiindu-i tăiat. Şi lovitura lui de moarte a fost vindecată. Şi întregul părnînt a urmat după Fiara Sălbatică în uimire.")

Oamenii privesc la Roma. Ei privesc la naţiunea din Italia.

Şi aşa cum ei privesc ei nu-şi dau seama că Roma cu graniţele ei stricte unde papa are un tărîm actual ca domeniu al lui este literar o naţiune într-o naţiune, şi ea are ambasadori şi primeşte ambasadori. ROMA CREŞTINĂ FALSĂ PAPALĂ (ea este chiar numită cetatea eternă - ce hulitor) ACUM CONTROLEAZĂ PRIN RELIGIE CHIAR MAI ABIL DECÎT ATUNCI CÎND ROMA IMPERIALĂ PĂGÎNĂ A CONTROLAT PRIN FIERUL PUR DE FORŢĂ. Roma şi-a luat o nouă închiriere de viaţă cînd Constantin a unit biserica cu statul şi a susţinut uniunea prin forţă. Duhul care a motivat Roma păgînă este acelaşi duh care motivează acum Roma Creştină falsă. Voi puteţi vedea că asta este aşa deoarece voi ştiţi acum că al patrulea imperiu niciodată nu a ieşit din existenţă; ea doar s-a schimbat în structura ei exterioară.

Odată ce Consiliul din Niceea a împins puterea Romei politice la biserică, se părea că acolo nu erau limite pînă la care ar merge Prima Biserică Creştină. Numele, Creştin, care original a adus persecuţie, acum a devenit numele persecutorilor. Aceasta era în această epocă că Augustin din Hippo (354-430) a stabilit regula că biserica se cuvine şi TREBUIE să folosească forţa dacă era necesar să-şi aducă copiii înapoi în staul, şi că era în armonie cu Cuvîntul lui Dumnezeu să omoară pe eretici şi lepădaţi. În controversa lui cu Donatiştii el a scris ... "Aceasta este într-adevăr mai bine ca oamenii să fie călăuziţi să se închine lui Dumnezeu prin învăţătură decît ca ei să fie mînaţi la aceasta prin frică de pedeapsă sau durere, dar aceasta nu urmează aceea deoarece cursul din urmă produce oameni mai buni, de aceea acei care nu se supun la aceasta să fie neglijaţi. Căci mulţi au găsit avantaj (aşa cum noi am dovedit şi dovedim zilnic prin experienţă actuală) în a fi mai întîi silit prin frică şi durere, astfel ca ei să poată fi după aceea influenţaţi prin învăţătură, astfel ca ei să poată urma în faptă ceea ce ei deja au învăţat în cuvînt... în timp ce acei sînt mai buni care sînt călăuziţi drept prin dragoste, aceia sînt desigur mai numeroşi care sînt îndreptaţi prin frică. Căci cine poate să ne iubească posibil mai mult decît Cristos, Care şi-a depus viaţa Lui pentru oi? Totuşi după ce a chemat pe Petru şi pe ceilalţi apostoli numai prin cuvintele Lui, cînd El a venit să-l someze pe Pavel, El nu numai că l-a constrîns cu glasul Lui, ci chiar l-a trîntit la pămînt cu puterea Lui; şi ca El să poată să aducă cu forţa pe unul care se dezlănţuia în mijlocul întunericului necredinţei, să dorească lumina inimii, El mai întîi l-a izbit cu orbire fizică a ochilor. De ce atunci să nu folosească biserica forţă în constrîngerea fiilor ei pierduţi să se întoarcă? Domnul Însuşi a zis, 'Mergeţi afară la drumuri şi garduri şi siliţi-i să vină înăuntru.' De aceea dacă puterea pe care Biserica a primit-o prin hotărîre divină la vremea potrivită, prin caracterul şi credinţa religioasă a împăraţilor, ar fi instrumentul prin care acei care sînt găsiţi pe drumuri şi garduri - care sînt în erezie şi dizidenţă - sînt siliţi să vină înăuntru, atunci să nu găsească vină căci sînt constrînşi."

Setea după sînge creştea repede. Viţa falsă în Spania a jucat acum asupra Împăratului Maximus să se unească în atacul asupra credincioşilor adevăraţi care aveau Cuvîntul şi semnele şi minunile cu ei. Astfel cîţiva Prişcilanişti au fost aduşi la Treves de către Episcopul Ithacus (385). El i-a acuzat de vrăjitorie şi imoralitate şi mulţi au fost executaţi. Martin din Tours, şi Ambrase din Milan au protestat aceasta, şi au pledat în zadar ca să înceteze persecuţia. Cînd persecuţia a fost prelungită aceşti doi episcopi au refuzat să aibe părtăşie cu episcopul Hydatus şi alţii ca el. Ciudat să spui că Sinodul în Treves a aprobat uciderile.

Din acest timp înainte, în special prin Epocile Întunecoase, noi vom vedea copiii din fire cum persecută şi nimiceşte pe copiii din Duh, deşi amîndoi pretind un Tată întocmai cum era în cazul lui Ismael şi Isaac. Întunericul stricăciunii spirituale se va adînci şi adevărata lumină a lui Dumnezeu se va şterge pînă cînd numeric ea va lumina mereu mai slab. Totuşi promisiunea lui Dumnezeu se va menţine adevărată, "Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu poate face nimic privitor la aceasta."

Acum pînă la acest timp eu nu am scos acel punct în istorie pe care eu am promis să-l înfăţişez, care este, interamestecul religiei lui Nimrod şi religia Creştină. Voi vă veţi reaminti că Attalus a fugit din Babilon la Pergam şi şi-a aşezat împărăţia în afara accesului Împărăţiei Romane. Aceasta a înflorit de-a lungul anilor, a propăşit prin dumnezeul acestei lumi. O succesiune de regi preoţi au urmat lui Attalus pînă la domnia lui Attalus III cînd pentru motive cunoscute numai în suveranitatea lui Dumnezeu el a lăsat prin testament împărăţia la Roma. Iulius Cezar a preluat atunci împărăţia şi fizic şi spiritual căci el a devenit Pontiff Maximus al religiei Babiloniene şi de aceea era rege-preot. Acest titlu a trecut înainte la împăraţii următori pînă în timpul lui Maximus al III care l-a refuzat. Conform cu Istoria lui Stevens aceasta era atunci că papa a preluat căpetenia pe care împăratul a refuzat­o şi astăzi încă există un pontiff în lume, şi el este cu adevărat Pontiff Maximus. El poartă o coroană triplă şi locuieşte în Roma. Şi în Apoc. 17 Dumnezeu nu se mai referă la Pergam ca scaunul Satanei nici nu spune el că acolo este unde locuieşte Satan. Nu, sala tronului nu mai este în Pergam, ci aceasta este TAINA Babilon. Acesta nu este în Babilon ci în TAINA Babilon. Aceasta este într-o cetate pe şapte coline. Capul ei este anticristul pentru că el a uzurpat poziţia lui Cristos Care singur este mijlocitor şi Care singur poate ierta păcatele. Da, Pontiff Maximus este cu noi astăzi.

ÎNVǍŢǍTURA NICOLAIŢILOR

Apoc. 2:15, "Astfel tu ai deasemeni pe acei care ţin de învăţătura Nicolaiţilor, lucru pe care Eu îl urăsc."

Voi vă veţi reaminti că eu am adus afară în Epoca Efes că cuvîntul, Nicolait, vine din două cuvinte Greceşti: Nikao care înseamnă a birui, şi Lao care înseamnă laicii. Nicolait înseamnă, "a birui pe laici." Acum de ce este acesta un lucru aşa de îngrozitor? Acesta este îngrozitor deoarece Dumnezeu niciodată nu a pus biserica Lui în mîinile unei conduceri alese care se mişcă cu înclinarea politică. El şi-a pus biserica Lui în grija bărbaţilor ordinaţi de Dumnezeu, umpluţi cu Duhul, trăind după Cuvînt care conduc poporul prin a-i hrăni cu Cuvîntul. El nu a separat poporul în clase astfel ca masele să fie conduse de o preoţie sfîntă. Aceasta este adevărat că conducerea trebuie să fie sf'întă, dar atunci aşa trebuie să fie întreaga adunare. Mai departe, nu există nici un loc în Cuvînt unde preoţi sau slujbaşi sau aşa ceva mijloceşte între Dumnezeu şi oameni, nici nu există un loc unde ei sînt separaţi în închinarea lor la Domnul. Dumnezeu vrea ca toţi să-L iubească şi slujească împreună. Nicolaismul nimiceşte acele prevederi şi în loc de asta separă slujitorii de popor şi face pe conducători stăpîni în loc de servitori. Acum această învăţătură de fapt a început ca o faptă în prima epocă. Se pare că problema stă în două cuvinte: 'bătrîni' (prezbiteri) şi 'supraveghetori' (episcopi). Deşi Scriptura arată că există cîţiva bătrîni în fiecare biserică, unii au început (Ignatius printre ei) să înveţe că ideea despre un episcop era una de preeminenţă sau autoritate şi control asupra bătrînilor. Acum adevărul chestiunii este că cuvîntul 'bătrîri' semnifică cine este persoana, în timp ce cuvîntul 'episcop' semnifică funcţia aceluiaşi om. Bătrînul este omul. Episcop este funcţia omului. 'Bătrîn' întotdeauna s-a referit şi întotdeauna se va referi simplu la vîrsta cronologică a unui om în Domnul. El este un bătrîn, nu pentru că el este ales sau ordinat, etc., ci deoarece el ESTE MAI BĂTRÎN. El este mai preparat, antrenat, nu un novice, de nădejde din cauza experienţei şi îndelunga dovadă susţinută despre experienţa lui Creştină. Dar nu, episcopii nu s-au ţinut de epistolele lui Pavel, ci mai degrabă ei au mers la relatarea lui Pavel din timpul cînd el a chemat pe bătrînii din Efes la Milet în Fapte 20. În versetul 17 mărturia declară, "bătrînii" au fost chemaţi şi apoi în versetul 28 ei sînt numiţi supraveghetori (episcopi). Şi aceşti episcopi, (fară îndoială înclinaţi politic şi rîvnitori după putere) au insistat că Pavel a dat înţelesul că 'supraveghetori' erau mai mult decît bătrînul local cu capacitate oficială numai în propria lui biserică. Pentru ei un episcop era acum unul cu autoritate extinsă peste mulţi conducători locali. Astfel de concepţie nu era nici Scripturală nici istorică, totuşi chiar un om de statura lui Policarp a înclinat înspre o astfel de organizaţie. Astfel, ceea ce a început ca o faptă în prima epocă a fost făcută o învăţătură literar şi aşa este ea astăzi. Episcopii încă pretind putere să controleze pe oameni şi să trateze cu ei aşa cum ei doresc, aşezîndu-i unde ei vor în slujbă. Aceasta neagă conducerea Duhului Sfînt Care a zis, "Separaţi-Mi pe Pavel şi Barnaba pentru lucrarea pentru care Eu i-am chemat." Aceasta este anti-Cuvînt şi anti-Cristos. Mat. 20:25-28, "Dar Isus i-a chemat la El, şi a zis, Voi ştiţi că prinţii Neamurilor exercită stăpînire peste ei, şi cei care sînt mari exercită autoritate asupra lor. Dar asta să nu fie aşa printre voi; dar oricine va fi mare printre voi, să fie slujitorul vostru; şi oricine va fi şef printre voi, să fie servitorul vostru: Întocmai cum Fiul omului a venit nu să i se slujească, ci să slujească, şi să-şi dea viaţa Lui ca o răsplată pentru mulţi." Mat. 23:8-9, "Dar voi să nu vă numiţi Rabin: fiindcă Unul este Stăpînul vostru, chiar Cristos; şi voi toţi sînteţi fraţi. Şi să nu numiţi pe nici un om tatăl vostru pe pămînt: căci Unul este Tatăl vostru, Care este în ceruri."

Pentru ca să clarific aceasta şi mai mult, lăsaţi-mă să explic Nicolaitismul în felul acesta. Vă reamintiţi că în Apoc. 13:3 se zice, "Şi am văzut unul din capetele lui de parcă era rănit de moarte: şi rana lui de moarte era vindecată: şi toată lumea s-a mirat după fiară." Acum noi ştim că capul rănit era Imperiul Roman păgîn, acea mare putere politică mondială. Acest cap s-a ridicat din nou ca "imperiul spiritual Romano Catolic". Acum observaţi aceasta cu atenţie. Ce a făcut Roma păgînă politică care era baza succesului ei? Ea, "a dezbinat şi a biruit." Aceea era sămînţa Romei - dezbină şi biruieşte. Dinţii ei de fier au sfişiat şi au devorat. Pe cine ea a sfişiat şi devorat nu s-a putut ridica din nou ca atunci cînd ea a nimicit Cartagena şi a spulberat-o în sare. Aceeaşi sămînţă de fier a rămas în ea cînd ea s-a ridicat ca biserica falsă, şi politica ei a rămas aceeaşi - dezbină şi biruieşte. Acesta este Nicolaitismul şi Dumnezeu îl urăşte.

Acum acesta este un fapt istoric bine cunoscut că atunci cînd această greşeală s-a strecurat în biserică, oamenii au început să se zbată după funcţia de episcop cu rezultatul că această poziţie a fost dată la cei mai educaţi şi progresiv material şi oameni cu înclinaţie politică. Cunoştinţa umană şi programul a început să preia locul înţelepciunii Divine şi Duhul Sfînt nu a mai controlat. Acesta era într-adevăr un rău tragic, căci episcopii au început să susţină că nu se mai cere un caracter vizibil Creştin să slujească sau Cuvîntul sau ritualurile în biserică căci ceea ce conta erau elementele şi ceremonia. Aceasta a îngăduit ca oameni răi (seducători) să sfîşie turma.

Cu învăţătura făcută de om de ridicare a episcopilor la un loc neacordat lor în Scriptură, următorul pas a fost înmînarea titlurilor gradate care s-a zidit într-o religie ierarhică; căci curînd au existat arhiepiscopi peste episcopi şi cardinali peste arhiepiscopi şi de la vremea lui Boniface al treilea a existat un papă peste toţi, un Pontijf.

Ceea ce cu învăţătura Nicolaită şi amestecarea Creştinismului cu Babilonismul rezultatul net trebuia să fie ceea ce Ezechiel a văzut în Cap. 8:10, "Astfel eu am mers înăuntru şi am văzut; şi iată tot felul de lucruri tîrîtoare, şi dobitoace urîcioase, şi toţi idolii casei lui Israel, zugrăviţi pe perete de jur împrejur." Apoc. 18:2, "Şi el a strigat puternic, cu un glas tare zicînd, Babilonul cel mare a căzut, a căzut, şi a devenit locuinţa dracilor, şi domeniul fiecărui duh necurat, şi colivia oricărei păsări necurate şi urîte, căci toate neamurile au băut din vinul mîniei curviei ei."

Acum această învăţătură Nicolaită, această regulă care a fost stabilită în biserică nu a fost primită prea bine de o mulţime de oameni pentru că ei puteau citi epistolele suplimentare sau eseurile asupra Cuvîntului scrise de către unele persoane evlavioase. Aşa că ce a făcut biserica? Ea a excomunicat pe învăţătorii neprihăniţi şi au ars sulurile. Ei au zis, "Este nevoie de o educaţie specială să citeşti şi să înţelegi Cuvîntul. Păi chiar Petru a zis că multe lucruri pe care le-a scris Pavel erau greu de înţeles." Luînd la o parte Cuvîntul de la oameni, curînd a venit la oameni să asculte numai ceea ce preotul avea de zis, şi să facă ceea ce el le-a spus. Ei au numit asta Dumnezeu şi Cuvîntul Lui sfînt. Ei au preluat minţile şi vieţile oamenilor şi i-au făcut servitorii unei preoţii despotice.

Acum dacă voi vreţi dovadă că Biserica Catolică pretinde vieţile şi minţile oamenilor, ascultaţi doar la edictul lui Teodosius X. Întîiul Edict al lui Teodosius.

Acest edict a fost dat imediat după ce el a fost botezat de către Prima Biserică din Roma. "Noi trei împăraţi voim ca supuşii noştri să adere statornic la religia care a fost învăţată de Sf. Petru către Romani, care a fost păstrată cu credincioşie prin tradiţie şi care este acum declarată de către pontifful, Damasus al Romei, şi Petru, episcop de Alexandria, un om de sfinţenie Apostolică conform cu instituţia Apostolilor, şi învăţătura Evangheliei; noi să credem într-o Dumnezeire a Tatălui, Fiului, şi Duhului Sfînt, de majestate egală în Sfînta Treime. Noi poruncim ca aderenţii acestei credinţe să fie numiţi Creştini Catolici; noi însemnăm pe toţi urmaşii fără rost ai celorlalte religii cu numele infam de eretici, şi interzicem locului lor de întrunire să-şi asume numele de biserici. Pe lîngă condamnarea justiţiei divine, ei trebuie să se aştepte la pedeapsa grea pe care autoritatea noastră, călăuzită de înţelepciunea cerească va gîndi că este potrivit să o aplice..."

Cele cincisprezece legi penale pe care acest împărat le-a dat în tot atît de mulţi ani i-a privat pe evanghelişti de toate drepturile de exercitare a religiei lor, i-a exclus de la toate funcţiile civile, şi i-a ameninţat cu amenzi, confiscare, exilare şi chiar în unele cazuri, moartea.

Voi ştiţi ce? Noi sîntem îndreptaţi drept într-acolo astăzi. Biserica Romano Catolică se numeşte pe sine biserica Mamă. Ea se numeşte pe sine prima sau biserica originală. Asta este absolut corect. Ea a fost Prima Biserică din Roma originală care a alunecat şi a mers în păcat. Ea era prima care s-a organizat. În ea s-a găsit faptele şi apoi învăţătura Nicolaitismului. Nimeni nu va nega că ea este o mamă. Ea este o mamă şi a produs fiice. Acum o fiică iese dintr-o femeie. O femeie îmbrăcată în purpură şade pe cele şapte coline ale Romei. Ea este o curvă şi a născut fiice. Acele fiice sînt bisericile Protestante care au ieşit din ea şi apoi au mers drept înapoi în organizaţie şi Nicolaitism. Această Mamă a bisericilor-fiice este numită o curvă. Aceea este o femeie care a fost necredincioasă faţă de legămîntul ei de căsătorie. Ea a fost căsătorită cu Dumnezeu şi apoi a mers curvind cu diavolul şi în curviile ei ea a născut fiice care sînt întocmai ca ea. Această combinaţie de mamă şi fiică este anti­Cuvînt, anti-Duh şi prin urmare anti-Crist. Da, ANTICRIST.

Acum înainte ca eu să merg prea departe înainte eu vreau să menţionez că aceşti episcopi timpurii credeau că ei sînt deasupra Cuvîntului. Ei le-au spus oamenilor că ei puteau să le ierte păcatele prin mărturisirea acelor păcate. Acela niciodată nu era adevărul. Ei au început să boteze prunci în secolul al doilea. Ei de fapt au practicat botezul regenerator. Nu-i de mirare că oamenii sînt încurcaţi astăzi. Dacă ei erau aşa încurcaţi atunci, aşa de aproape de Cincizecime, acum ei sînt în cea mai disperată condiţie, fiind cam 2000 de ani departe de adevărul original.

Oh, Biserică a lui Dumnezeu, există numai o singură speranţă. Mergeţi înapoi la Cuvînt şi staţi cu acesta.

ÎNVĂŢĂTURA LUI BALAAM

Apoc. 2:14, "Tu ai pe acei care ţin învăţătura lui Balaam care l-a învăţat pe Balac să arunce o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, să mănînce lucruri jertfite idolilor, şi să comită curvie."

Acum voi doar nu puteţi avea un Nicolait aşezat în biserică şi să nu aveţi această altă învăţătură să vină înăuntru, deasemeni. Voi vedeţi, dacă voi luaţi la o parte Cuvîntul lui Dumnezeu şi mişcarea Duhului ca un mijloc de închinare ( cei care Mi se închină trebuie să Mi se închine în Duh şi în adevăr) atunci voi va trebui să daţi oamenilor o altă formă de închinare ca un înlocuitor, şi înlocuirea se pronunţă Balaamism.

Dacă noi urmează să înţelegem ce este învăţătura lui Balaam în biserica Noului Testament noi mai bine să mergem înapoi şi să vedem ce era ea în biserica Vechiului Testament şi să o aplicăm la acea epocă a treia şi apoi să o aducem sus la prezent.

Povestea se găseşte în Numeri Capitolele 22 pînă la 25. Acum noi ştim că Israel a fost poporul ales a lui Dumnezeu. Ei erau Penticostalii din ziua lor. Ei au luat refugiu sub sînge, ei toţi au fost botezaţi în Marea Roşie şi ei au urcat sus afară din apă cîntînd în Duhul şi jucînd sub energia Duhului Sfînt, în timp ce Miriam, prorociţa, a cîntat la tamburina ei. Păi, după un anumit timp de călătorie aceşti copii ai lui Israel au venit la Moab. Vă reamintiţi cine era Moab. El era fiul lui Lot prin una din propriile lui fiice, şi Lot în schimb era un nepot a lui Abraham, astfel Israel şi Moab erau înrudiţi. Eu vreau ca voi să vedeţi asta. Moabiţii ştiau adevărul, dacă se ţineau de asta sau nu.

Astfel Israel a venit sus la graniţele Moabului şi au trimis mesageri la împărat zicînd, "Noi sîntem fraţi. Lasă-ne să trecem prin ţara ta. Dacă oamenii noştri sau animalele noastre mănîncă sau bea ceva, noi vom plăti bucuroşi pentru asta." Dar împăratul Balac a devenit foarte agitat. Acel cap al grupului Nicolait nu era gata să lase biserica să treacă cu semnele şi minunile ei şi felurite manifestări ale Duhului Sfînt, cu feţele lor strălucind de slava lui Dumnezeu. Aceasta era prea riscant, după cum el putea să piardă cîţiva din mulţimea lui. Astfel Balac a refuzat să lase pe Israel să treacă dincolo. De fapt, aşa de mare era teama lui de ei, încît el a mers la un proroc plătit numit Balaam şi i-a cerut să mijlocească între el şi Dumnezeu şi să-i ceară celui Atotputernic să blesteme pe Israel, şi să-i facă neputincioşi. Şi Balaam, fiind rîvnitor să ia parte în afacerile politice şi să devină un om mare, era doar prea bucuros să facă aşa. Dar văzînd că el trebuia să se apropie, şi să primească o audienţă de la Dumnezeu ca oamenii să fie blestemaţi după cum el nu putea să o facă el însuşi, el s-a dus să întrebe pe Dumnezeu dacă el putea să aibe permisiunea Lui să se ducă. Acum nu este asta întocmai ca Nicolaiţii pe care noi îi avem cu noi astăzi? Ei blestemă pe fiecare care nu se duc cu ei.

Cînd Balaam a cerut lui Dumnezeu permisiunea să se ducă, Dumnezeu l-a refuzat. Doamne asta a înţepat! Dar Balac a insistat, promiţîndu-i chiar mai mare răsplată şi onoare. Astfel Balaam s-a dus înapoi la Dumnezeu. Acum un răspuns de la Dumnezeu ar fi trebuit să fie destul. Dar nu pentru îndărătnicul Balaam. Cînd Dumnezeu a văzut perversitatea lui, El i-a spus să se ridice şi să meargă. Repede el şi-a înşăuat măgarul şi a plecat. El trebuia să-şi dea seama că aceasta era simplu voia îngăduitoare a lui Dumnezeu şi el nu va fi în stare să-i blesteme dacă el ar fi mers de douăzeci de ori şi ar fi încercat de douăzeci de ori. Cum sînt oamenii astăzi ca Balaam! Ei cred în trei Dumnezei, se botează în trei titluri în loc de NUMELE, şi totuşi Dumnezeu va trimite Duhul peste ei aşa cum El a trimis asupra lui Balaam, şi ei vor merge înainte crezînd că ei sînt exact corect, şi aici ei sînt de fapt Balaamiţi perfecţi. Vedeţi, învăţătura lui Balaam. Mergeţi înainte oricum. Faceţi-o în felul vostru. Ei zic, "Păi, Dumnezeu ne-a binecuvîntat. Aceasta trebuie să fie în regulă." Eu ştiu că El va binecuvîntat. Eu nu tăgăduiesc asta. Dar aceasta este aceeaşi rută organizaţională pe care a luat-o Balaam. Aceasta este defăimare faţă de Cuvîntul lui Dumnezeu. Aceasta este învăţătură falsă.

Astfel Balaam a mers sălbatic în jos pe drum pînă cînd un înger de la Dumnezeu a stat în calea lui. Dar acel proroc (episcop, cardinal, preşedinte, prezident şi supraveghetor general) era aşa de orbit la lucrurile Spirituale de gîndul la onoare şi slavă şi bani încît el nu a putut să vadă îngerul stînd cu sabia scoasă. Acolo stătea el să blocheze pe nebunul proroc. Măgăruşul l-a văzut şi s-a dat înainte şi înapoi pînă cînd în sfîrşit i-a zdrobit piciorul lui Balaam către zidul de piatră. Măgăruşul s-a oprit şi nu vroia să meargă înainte. El nu putea. Astfel Balaam a sărit jos şi a început să-l bată. Măgarul atunci a început să vorbească către Balaam. Dumnezeu a lăsat acel măgar să vorbească într-o limbă. Acel măgar nu era hibrid; el era sămînţă originală. El i-a spus prorocului orb, "Nu sînt eu măgarul tău, şi nu te-am purtat eu cu credincioşie?" Balaam a răspuns, "Da, da, tu eşti măgarul meu şi tu m-ai purtat cu credincioşie pînă acum; şi dacă eu nu te pot face să mergi, eu am să te omor ... whoa! ce-i asta, să vorbesc unui măgar? Asta­i ciudat, mă gîndeam că am auzit măgarul vorbind şi eu i-am răspuns înapoi."

Dumnezeu întotdeauna a vorbit într-o limbă. El a vorbit la sărbătoarea lui Belşaţar şi apoi la Cincizecime. El o face din nou astăzi. Acesta este un avertisment despre judecata care vine curînd.

Atunci îngerul a fost făcut vizibil lui Balaam. El i-a spus lui Balaam că dacă nu era măgarul el ar fi mort chiar acum pentru că a ispitit pe Dumnezeu. Dar cînd Balaam a promis să meargă înapoi, el a fost trimis înainte cu avertismentul ca să spună numai ceea ce i-a dat Dumnezeu.

Astfel Balaam a mers jos şi a aşezat şapte altare pentru animale curate de jertfă. El a ucis un berbec semnificînd venirea lui Mesia. El ştia ce să facă ca să se apropie de Dumnezeu. El avea mecanica întocmai corect; dar nu dinamica; la fel ca acum. Nu puteţi voi vedea aceasta Nicolaiţilor? Acolo era Israel jos acolo în vale oferind aceeaşi jertfă, făcînd aceleaşi lucruri dar numai unul avea semnele urmînd. Numai unul avea pe Dumnezeu în mijlocul lor. Forma nu vă va duce niciunde. Aceasta nu poate lua locul manifestării Duhului. Asta este ce s-a întîmplat la Niceea. Ei au pus acolo învăţătura lui Balaam, nu învăţătura lui Dumnezeu. Şi ei s-au poticnit; da ei au căzut. Ei au devenit oameni morţi.

După ce jertfa a fost făcută, Balaam a fost gata să prorocească. Dar Dumnezeu i-a legat limba şi el nu a putut să-i blesteme. El i-a binecuvîntat.

Balac era foarte mîniat, dar nu era nimic ce Balaam putea să facă privitor la prorocie. Aceasta a fost vorbită de către Duhul Sfînt. Astfel Balac i-a spus lui Balaam să meargă jos de tot, în vale, şi să se uite la părţile lor din spate să vadă dacă nu era posibil vreo cale ca el să-i poată blestema. Tactica pe care a folosit-o Balac este aceeaşi tactică pe care ei o folosesc astăzi. Marile denominaţiuni se uită în jos la grupurile mici, şi orice găsesc ei printre ei ca să producă un scandal ei îl aduc afară şi- 1 strigă. Dacă modernii trăiesc în păcat, nimeni nu spune nimic despre asta; dar să ajungă unul dintre aleşi în necaz şi fiecare ziar îl loveşte de-a lungul ţării. Da, Israel îşi avea părţile lui (fireşti) din spate. Ei îşi aveau partea lor care nu era vrednică de laudă; dar în ciuda imperfecţiunilor lor, prin scopul lui Dumnezeu care lucrează prin alegere, prin har şi nu prin fapte, EI AVEAU NORUL ZIUA ŞI STÎLPUL DE FOC NOAPTEA, EI AVEAU STÎNCA LOVITĂ, ŞARPELE DE BRONZ ŞI SEMNELE ŞI MINUNILE. Ei au fost adeveriţi – nu în ei înşişi, ci în Dumnezeu.

Dumnezeu nu avea vreun respect pentru acei Nicolaiţi cu PHD, LLD, şi DD al lor [titluri de doctorat – Trans.] şi toate organizaţiile lor fine şi cele mai bune cu care omul se putea făli; dar El a avut respect faţă de Israel pentru că ei aveau Cuvîntul adeverit printre ei. Desigur Israel nu arăta prea şlefuit, doar ieşit afară din Egipt într-o fugă precipitată, dar el era un popor binecuvîntat oricum. Tot ce a ştiut el vreodată pentru 300 de ani era să mîne turmele, îngrijind cîmpiile şi sclavagind în frică de moarte sub Egipteni. Dar el era liber acum. El era un popor binecuvîntat prin suveranitatea lui Dumnezeu. Desigur Moab l-a înjosit. Toate celelalte naţiuni au făcut-o, deasemeni. Organizaţia întotdeauna înjoseşte pe cei neorganizaţi şi îi va aduce înăuntru sau prin hotărîre în organizaţie sau îi nimiceşte cînd ei nu vor să vină.

Acum cineva ar putea să mă întrebe, "Frate Branham, ce te face să gîndeşti că Moab a fost organizat în timp ce Israel nu era? De unde iei tu ideea aceea?" Eu o iau drept de aici din Biblie. Aceasta este totul tipizat aici. Fiecare lucru scris în Vechiul Testament care este în formă de poveste este scris pentru avertismentul nostru astfel ca noi să putem învăţa din aceasta. Aici este aceasta chiar în Num. 23:9, "Din vîrful stîncilor Eu îl văd, şi de pe dealuri Eu îl privesc; iată poporul care locuieşte SINGUR, şi NU VA FI SOCOTIT PRINTRE NEAMURI." Acolo este el. Dumnezeu uitîndu-se în jos de pe vîrful stîncilor, nu în vreo vale uitîndu-se după punctele lor slabe şi să-i condamne. Dumnezeu văzîndu-i în felul în care El a vrut să-i vadă - de la înălţimea iubirii şi milei. Ei au locuit SINGURI şi ei nu erau organizaţi. Ei nu aveau un împărat. Ei aveau un profet, şi profetul avea pe Dumnezeu în el prin Duhul; şi Cuvîntul a venit la profet şi Cuvîntul a mers la popor. Ei nu au aparţinut la U.N. [Naţiunile Unite-Trans.] Ei nu au aparţinut de Consiliul Mondial al Bisericilor, la Baptişti, Prezbiterieni, Adunarea lui Dumnezeu sau vreun alt grup. Ei nu aveau nevoie să aparţină. Ei erau uniţi la Dumnezeu. Ei nu au avut nevoie de sfat de la vreun consiliu - ei aveau "Aşa vorbeşte Domnul" în mijlocul lor. Aleluia!

Acum în ciuda faptului că Balaam cunoştea apropierea potrivită de Dumnezeu şi putea să producă o revelaţie de la Domnul prin mijloacele unei înzestrări speciale de putere, el era totuşi cu toate acestea un episcop în grupul fals. Căci ce a făcut el acum ca să cîştige favoare cu Balac? El a formulat un plan prin care Dumnezeu ar fi forţat să se poarte cu Israel în moarte. Întocmai cum Satan ştia că el putea să o amăgească pe Eva (să o facă să cadă în păcatul trupesc) astfel făcînd ca Dumnezeu să dea sentinţa Lui pronunţată cu moartea împotriva păcatului, astfel Balaam ştia că dacă el putea să facă pe Israel să păcătuiască, Dumnezeu va trebui să-i trateze cu moartea. Astfel el a planificat o cale să-i facă să vină acolo şi să se unească în păcat. El a trimis afară invitaţii să vină la sărbătoarea lui Baal-peor (veniţi aici şi închinaţi-vă cu noi). Acum Israel, fără îndoială, a văzut sărbătorile Egiptenilor aşa că ei nu au simţit că aceasta să fie prea greşit să meargă şi doar să se uite şi poate să mănînce cu oamenii. (Oricum ce este rău cu părtăşia? Noi trebuie să-i iubim nu-i aşa, sau cum îi putem noi cîştiga?) Fiind prietenoşi nu va vătăma pe nimeni - sau aşa gîndeau ei. Dar cînd femeile acelea Moabite atrăgătoare au început să danseze şi să se dezbrace în timp ce se învîrteau roata făcîndu-şi rock-and-rollul lor şi twist, pofta s-a trezit în Israeliţi şi ei au fost atraşi în curvie şi Dumnezeu în mînie a ucis patruzeci şi două de mii dintre ei.

Şi asta este ceea ce Constantin şi urmaşii lui au făcut la Niceea şi după Niceea. Ei au invitat pe poporul lui Dumnezeu la convenţie. Şi cînd biserica a şezut jos să mănînce, şi s-au ridicat să se joace (luînd parte la forma bisericii, ceremonii, şi sărbători păgîne numite după ritualuri Creştine) ea a fost prinsă în cursă; ea a comis curvie. Şi Dumnezeu a păşit afară.

Cînd vreun om se întoarce de la Cuvîntul lui Dumnezeu şi aderă la o biserică în loc să primească Duhul Sfînt, acel om moare. Mort! Asta este ce este el. Nu vă uniţi cu o biserică. Nu intraţi în organizaţie şi să fiţi luaţi cu crezuri şi tradiţie sau orice lucru care ia locul Cuvîntului şi a Duhului sau voi sînteţi morţi. Totul s-a sfîrşit. Voi sînteţi morţi. Separaţi etern de Dumnezeu!

Asta este ceea ce s-a întîmplat în fiecare epocă de atunci.

Dumnezeu eliberează poporul. Ei vin afară prin sînge, sanctificaţi prin Cuvînt, umblă prin apele botezului şi devin umpluţi cu Duhul; dar după o vreme prima dragoste se răceşte şi cineva capătă ideea că ei s-ar cuveni să se organizeze pentru ca să se păstreze pe ei înşişi şi să-şi facă un nume, şi ei se organizează drept înapoi în a doua generaţie şi uneori chiar înainte de atunci. Ei nu mai au Duhul lui Dumnezeu, doar o formă de închinare. Ei sînt morţi. Ei s-au hibridat cu crez şi formă şi nu există viaţă în ei.

Astfel Balaam a făcut ca Israel să comită curvie. Aţi ştiut voi că curvia fizică este tocmai acelaşi duh care zace în religia organizată? Eu am spus că duhul de curvie este duhul de organizaţie. Şi toţi curvarii îşi vor avea locul lor în lacul de foc. Asta este ceea ce Dumnezeu gîndeşte despre organizaţie. Da domnule, curva şi fiicele ei vor fi în lacul de foc.

Denominaţiunile nu sînt de la Dumnezeu. Ele niciodată nu au fost şi niciodată nu vor fi. Acesta este un duh rău care separă pe oamenii lui Dumnezeu în ierarhie şi laici; şi acesta este, de aceea, un duh rău care separă pe oameni de oameni. Asta este ceea ce face organizaţia şi denominaţiunile. În a organiza ei se separă pe ei înşişi de Cuvîntul lui Dumnezeu, şi se aduc pe ei înşişi în curvie spirituală.

Acum observaţi că Constantin a dat la popor sărbători speciale. Ele erau vechile sărbători păgîne cu nume noi luate de la biserică, sau în unele cazuri ritualuri Creştine au fost luate şi abuzate cu ceremonii păgîne. El a luat închinarea la dumnezeul soare şi l-a schimbat în Fiul lui Dumnezeu. În loc de a celebra la Dec. 21, care este atunci cînd ei obişnuiau să celebreze sărbătoarea la dumnezeul soare, ei au pus-o sus la Dec. 25 şi au numit-o ziua de naştere a Fiului lui Dumnezeu. Dar noi ştim că El a fost născut în Aprilie cînd apare viaţa, nu în Decembrie. Şi ei au luat sărbătoarea lui Astarte şi au numit­o celebrarea Paştelui în care Creştinul trebuie să celebreze moartea şi învierea Domnului. De fapt aceasta era o sărbătoare păgînă la Astarte.

Ei au aşezat altare în biserică. Ei au pus înăuntru chipuri. Ei au dat oamenilor ceea ce ei au numit crezul apostolilor, deşi voi nu puteţi găsi aceasta în Biblie. Ei au învăţat pe oameni închinarea la strămoşi făcînd prin aceasta Biserica Romano Catolică cea mai mare biserică spiritistă din lume. Fiecare pasăre urîtă era în acea colivie. Şi voi aveţi pe Protestanţi cu organizaţiile lor făcînd acelaşi lucru.

Ei au mîncat lucruri jertfite idolilor. Acum eu nu spun că asta într-adevăr înseamnă că ei au mîncat literar cărnuri jertfite la idoli. Că deşi consiliul din Ierusalim a vorbit împotriva la aşa ceva, Pavel nu a făcut prea mult caz din aceasta după cum el a zis că idolii erau nimic. Aceasta era doar o chestiune de conştiinţă cu excepţia unde aceasta a ofensat un frate mai slab şi atunci aceasta nu a fost îngăduit. Mai departe, această Revelaţie are de a face cu Neamurile şi nu cu Iudeii după cum acestea sînt biserici ale Neamurilor. Eu văd aceasta în aceeaşi lumină cum eu văd cuvintele Domnului, "Dacă voi nu mîncaţi trupul Meu şi nu beţi sîngele Meu voi nu aveţi viaţă în voi. Omul nu va trăi numai cu pîine ci cu fiecare cuvînt care iese din gura lui Dumnezeu." Voi puteţi vedea că mîncatul este de fapt a lua parte într-un sens spiritual. Astfel cînd aceşti oameni se plecau la chipuri, aprinzînd lumînări, folosind sărbători păgîne, mărturisindu-şi păcatele la oameni (care toate aparţin de religia diavolului,) ei erau părtaşi cu diavolul şi nu ai Domnului. Ei erau în idolatrie fie că ei admiteau aceasta sau nu. Ei pot să vorbească tot ce vor că altarele şi tămîia sînt numai ca să le reamintească de rugăciunile Domnului sau orice gîndesc ei că înseamnă aceasta; şi ei pot spune că atunci cînd ei se roagă înaintea chipului este doar de dragul de a accentua; şi că atunci cînd ei mărturisesc la preot, aceasta este într-adevăr către Dumnezeu ceea ce ei fac în inimile lor, şi cînd ei zic că preotul îi iartă, este doar că el o face în Numele Domnului; ei pot să spună ceea ce ei vor dar ei sînt părtaşi în binecunoscuta religie Babiloniană, Satanică şi s­au unit cu idolii şi au săvîrşit curvie spirituală, care înseamnă moarte. Ei sînt morţi.

Astfel biserica şi statul au fost căsătoriţi. Biserica s-a unit cu idolii. Cu puterea statului în spatele lor ei au simţit că acum, "Împărăţia a venit şi voia lui Dumnezeu a fost aplicată asupra pămîntului." Nu-i de mirare că Biserica Romano Catolică nu aşteaptă reîntoarcerea Domnului Isus. Ei nu sînt milenişti. Ei au mileniul lor chiar aici. Papa domneşte chiar acum şi Dumnezeu domneşte în el. Astfel cînd El vine după cum văd ei, aceasta trebuie să fie cînd noile ceruri şi pămîntul sînt pregătite. Dar ei sînt greşiţi. Acel papă este capul bisericii false, şi acolo urmează să fie un mileniu, dar în timp ce acela se va desfăşura el nu va fi în el. El va fi altundeva.

AVERTIZAREA

Apoc. 2:16. "Pocăieşte-te sau altfel Eu voi veni la tine repede, şi mă voi lupta împotriva lor cu sabia gurii Mele."

Ce altceva poate El spune? Poate Dumnezeu să treacă cu vederea păcatul acelora care au purtat Numele Lui în deşert? Există numai o cale de a căpăta har în ceasul de păcat, POCĂIEŞTE-TE. Mărturiseşte că tu eşti greşit. Vino la Dumnezeu după iertare şi după Duhul lui Dumnezeu. Aceasta este o poruncă de la Dumnezeu. Să te nesupui este moarte, căci El a zis, "Eu voi face război cu tine cu sabia gurii Mele. "Fiara a făcut război cu sfinţii, dar Dumnezeu va face război cu fiara. Cei care s-au luptat cu Cuvîntul vor afla într-o zi că Cuvîntul se luptă cu ei. Este un lucru serios să iei de la, sau să adaugi la Cuvîntul lui Dumnezeu. Că acei care l-au schimbat, şi au făcut cu el cum le-a convenit, ce va fi sfîrşitul lor decît moarte şi nimicire? Dar încă harul lui Dumnezeu strigă, "Pocăiţi-vă." Oh, ce dulci sînt gîndurile pocăinţei. Nimic nu aduc eu în mîinile mele, simplu de crucea Ta mă lipesc. Eu aduc tristeţea mea. Eu mă pocăiesc căci eu sînt ceea ce sînt, şi ceea ce am făcut. Acum acesta este sîngele, nimic decît sîngele lui Isus. Ce va fi aceasta? Pocăinţă, sau sabia morţii? Aceasta depinde de voi.

RĂSPLĂTIRILE

Apoc. 2:17. "Cel care are o ureche să audă ce zice Duhul către biserici. Celui care biruieşte Eu îi voi da să mănînce din mana ascunsă, şi Eu îi voi da o piatră albă, şi în piatră un nume nou scris, pe care nici un om nu-l ştie afară de cel care îl primeşte."

Fiecare mesaj la fiecare epocă deţine un stimulent pentru credincios, încurajîndu-1 să fie un biruitor şi prin aceea să fie răsplătit de Domnul. În această epocă Duhul promite mana ascunsă şi un nume nou scris într-o piatră albă.

Acum de moment ce fiecare din aceste mesaje este îndreptat către 'îngerul' -(mesager uman) o foarte mare răspundere tot atît de bine ca un privilegiu minunat este partea lui. La aceşti bărbaţi Dumnezeu face promisiuni speciale, ca în cazul celor doisprezece apostoli şezînd pe doisprezece tronuri judecînd cele douăsprezece seminţii a lui Israel. Atunci, amintiţi-vă că lui Pavel i s-a dat o promisiune specială: aceea de a prezenta pe oamenii din mireasa din ziua lui la Isus, 2 Cor. II:2 "Căci eu sînt gelos pentru voi cu o gelozie sfîntă; căci eu v-am logodit cu un bărbat, ca eu să vă pot prezenta ca pe o fecioară curată lui Cristos." Aşa va fi aceasta cu fiecare mesager care a fost credincios la Cuvîntul din ceasul lui şi epoca lui. Aceasta va fi astfel în ziua din urmă. Aceasta va fi aceeaşi răsplată specială care i-a fost dată lui Pavel. Mă gîndesc că cei mai mulţi dintre voi vă amintiţi cum am spus că întotdeauna mi-a fost teamă să mor că dacă eu aş întîlni pe Domnul şi El nu ar fi mulţumit cu mine aşa cum eu am eşuat faţă de El aşa de multe ori. Păi, eu mă gîndeam despre asta într-o dimineaţă aşa cum stăteam întins în pat şi dintr-o dată am fost apucat sus într-o foarte specială vedenie. Am zis că aceasta era specială pentru că eu am avut mii de vedenii şi niciodată nu se părea ca eu să părăsesc trupul meu. Dar acolo am fost apucat sus; şi m-am uitat înapoi să văd pe soţia mea, şi mi-am văzut trupul întins acolo lîngă ea. Apoi m-am găsit pe mine în cel mai frumos loc pe care l-am văzut vreodată. Acesta era un paradis. Eu am văzut mulţimi de cei mai frumoşi şi fericiţi oameni pe care i-am văzut vreodată. Ei toţi arătau aşa de tineri-cam în vîrstă de 18 pînă la 21 de ani. Acolo nu era nici un singur păr cărunt sau o zbîrcitură sau vreo diformitate printre ei. Femeile tinere toate aveau părul în jos pînă la brîul lor, iar oamenii tineri erau aşa de chipeşi şi tari. Oh, ce primire mi-au făcut. Ei m-au îmbrăţişat şi m-au numit scumpul lor frate, şi continuau să-mi spună cît de bucuroşi erau ei să mă vadă. Aşa cum mă întrebam cine erau acei oameni, unul de lîngă mine a zis, "Ei sînt poporul tău."

Eu eram aşa de înmărmurit că am întrebat, "Sînt aceştia toţi Branhami?"

El a zis, "Nu, ei sînt convertiţii tăi." El atunci a arătat înspre o doamnă şi a zis, "Vezi doamna aceea tînără pe care tu o admirai cu un moment în urmă. Ea era în vîrstă de 90 de ani cînd tu ai cîştigat-o pentru Domnul."

Am zis, "Oh Doamne, şi să mă gîndesc că asta este de ce mă temeam eu."

Omul a zis, "Noi ne odihnim aici în timp ce aşteptăm pentru venirea Domnului."

Eu am răspuns, "Eu vreau să-L văd."

El a zis, "Tu nu-L poţi vedea deocamdată; dar El vine curînd, şi cînd El vine El va veni la tine mai întîi, iar tu vei fi judecat conform cu Evanghelia pe care tu ai predicat-o, şi noi vom fi supuşii tăi."

Am zis, "Tu vrei să spui că eu sînt răspunzător pentru toate acestea?"

El a zis, "Fiecare. Tu ai fost născut un conducător."

Eu l-am întrebat, "Va fi fiecare răspunzător? Cum îi cu Sfîntul Pavel?"

El mi-a răspuns, "El va fi răspunzător pentru ziua lui." "Păi," am zis, "Eu am propovăduit aceeaşi Evanghelie pe care a propovăduit-o Pavel." Iar mulţimea a strigat, "Noi ne odihnim pe asta."

Da, eu pot vedea că Dumnezeu urmează să dea o răsplată specială mesagerilor Lui care au îndeplinit cu credincioşie răspunderea pe care El a aşezat-o peste ei. Dacă ei au primit descoperirea Cuvîntului pentru epoca aceea şi au predicat cu credincioşie în ziua lor, şi au trăit ceea ce ei au predicat, ei vor primi o mare răsplată.

Acum cu acest gînd în minte, uitaţi-vă din nou la verset. "Eu îi voi da lui mana ascunsă." Noi toţi ştim că mana era hrană de înger; aceasta era ceea ce Dumnezeu a trimis jos pe iarbă pentru Israel în timpul pribegiei lor. Aceasta era hrană perfectă. Era uimitor cum acele bucăţele mici de hrană i-a ţinut în sănătate perfectă. Nici unul nu s-a îmbolnăvit. Aceasta era tot ceea ce le trebuia. Cînd chivotul a fost făcut ei au pus ceva din mana aceea în el. Apoi chivotul a fost pus după perdea şi numai marele preot a îndrăznit să se apropie de el şi atunci el trebuia să aibe sîngele jertfei. Pîinea din ceruri, simbolizată prin mană, într-o zi a venit jos din ceruri şi a devenit Viaţă pentru toţi care cred în EL El a zis, "Eu sînt pîinea vieţii. Eu sînt pîinea vie care a coborît din cer, dacă vreun om va mînca din această pîine el va trăi în veci." Cînd El a plecat El ne-a lăsat Cuvîntul Său, "Omul nu va trăi numai cu pîine ci cu fiecare Cuvînt care iese din gura lui Dumnezeu."

Cuvîntul Lui era pîine. Acesta era mana perfectă, care, dacă un om trăieşte prin ea, el nu va muri niciodată. Dar chiar după moartea părinţilor, nici unul nu părea să cunoască adevărul exact şi după o scurtă vreme această mană se pare că a devenit ascunsă pentru oameni. Dar în fiecare epocă Dumnezeu a început să dea înapoi prin descoperire ceea ce a fost ascuns pînă în această ultimă zi conform cu Apoc. 10:7, un profet va veni şi va descoperi toate tainele şi atunci Domnul va veni. Acum în fiecare epocă, eu zic, că mesagerii au primit adevărul ascuns. Dar ei nu l-au primit numai pentru ei. Ci aceasta este aşa cum a fost cînd ucenicilor li s-a cerut să servească la gloate pîini şi peşti; Isus le-a dat hrana frîntă, dar ei în schimb au dat-o la oameni. Dumnezeu dă mana Lui ascunsă la biruitor. Aceasta nu poate fi altfel. El nu ar deschide comorile Lui pentru acei care dispreţuiesc ceea ce este deja descoperit.

Ceea ce eu spuneam despre mesagerul fiecărei epoci primind de la Dumnezeu ceva din adevărul original al Cincizecimei este tipizat în Vechiul Testament unde lui Moise i s-a poruncit să ia sus trei pinţi şi jumătate [aprox. trei sfert de litru-Trans.] de mană şi să o aşeze într-un vas de aur în spatele perdelei în sfînta sfintelor. Acolo marele preot din fiecare generaţie putea să intre cu sîngele de jertfă. Atunci el putea să ia o porţie mică din această mană ( căci aceasta nu putrezea) care era o parte din original şi să o mănînce. Acum în fiecare epocă mesagerului Domnului la aceea epocă i s-a dat descoperirea lui Dumnezeu pentru acea perioadă specifică. Odată ce mesagerul era luminat de adevăr, el aducea acel adevăr la popor. Şi acei a căror urechi au fost deschise de către Duhul auzeau acel adevăr, îl credeau, şi îl trăiau.

Acum atunci, există de asemenea gîndul despre părtăşia vîitoare a manei ascunse. Mă gîndesc că aceasta va fi părtăşia Eternă a descoperirii lui Isus Cristos în epocile eterne care vin. Cum altfel am putea noi începe să cunoaştem bogăţiile de nepătruns a propriei Lui Fiinţe? Tot ceea ce noi am tînjit să cunoaştem, toate întrebările noastre fără răspuns, toate acelea vor fi descoperite. Aceasta va fi de la Cristos Care este viaţa noastră că noi primim aceasta. Oh, uneori ne gîndim că noi ajungem să cunoaştem puţin din El şi Cuvîntul Lui aici jos, şi aceasta este aşa de bine, aceasta ne face să ne bucurăm; dar într-o zi cînd trupul nostru se schimbă acel Cuvînt şi El vor deveni ceea ce noi niciodată nu am visat să fie posibil.

Acesta deasemeni zice aici că El urmează să dea biruitorului o piatră albă şi în (nu pe) piatră un nume nou, pe care numai proprietarul singur îl cunoaşte. Acum ideea unui nume nou este una familiară. Abram a fost schimbat în Abraham, Sarai în Sarah, Iacob în Israel, Simon în Petru, şi Saul în Pavel. Aceste nume sau au adus o schimbare acolo, sau au fost date din cauza unei schimbări. Aceasta era numai după ce Abram şi Sarai şi-au avut numele schimbate de către Domnul că ei erau gata să primească fiul care venea. În cazul lui Iacob, el a trebuit să biruiască şi atunci el a fost numit un prinţ. În cazul lui Simon şi Saul, cînd ei au primit pe Domnul, schimbarea lor a venit. Şi astăzi fiecare dintre noi credincioşii adevăraţi am avut o schimbare în nume. Noi sîntem Creştini. Acesta este un nume comun pentru noi toţi. Dar într-o zi noi vom avea o altă schimbare; noi vom primi cu certitudine un nume nou. Acesta ar putea bine să fie că acel nume era numele nostru adevărat şi original scris în Cartea Vieţii Mielului de la întemeierea lumii. El cunoaşte numele, dar noi nu. Într-o zi la buna Lui plăcere, noi deasemeni vom cunoaşte.

O piatră albă. Ce frumos. Aici este un alt tablou despre sfînt primind recompensă din mîna lui Dumnezeu pentru încercările lui pe pămînt. Voi ştiţi, după Constantin, biserica falsă era capabilă să-şi bage mîna în visteria statului şi prin aceea să ridice clădiri frumoase pline de statui drăgălaşe. Aceste statui, făcute din marmoră albă, erau de fapt idoli Romani renumiţi ca sfinţi. Bisericile şi mobilierul lor erau excepţional de frumoase, întocmai cum se văd astăzi. Dar Dumnezeu nu era cu ei. Unde era Dumnezeu? El era cu sfinţii Lui în vreo casă micuţă, sau într-o peşteră, sau într-o zonă sălbatică de munte unde ei se ascundeau de membri bisericii false. Ei nu aveau clădiri frumoase, coruri cu robe, haine fine, şi alte atracţii lumeşti. Dar acum în această promisiune specială către adevăraţii credincioşi din toate epocile, Dumnezeu a declarat că El le va da răsplătiri de mari frmuseţi şi durată eternă. Lăsaţi ca bogatul să se uite de sus la sărac. Lăsaţi-i să dea sume mari la biserică ca aceasta în schimb să-l poată onora pe donator prin ai aşeza o placă de marmoră sau vreo statuie în onoarea lor în expunere publică ca toţi să poată aplauda. Într-o zi Dumnezeu Care vede şi cunoaşte totul va lăuda încă odată pe văduvă pentru că ea a dat totul, deşi aceasta să fie doar doi bănuţi, şi El, Însuşi, va răsplăti cu bogăţiile cerului.

Da, mana ascunsă şi un nume nou într-o piatră albă. Cît de bun este Domnul faţă de noi să ne răsplătească aşa de minunat, iar noi aşa de nemeritoşi. Oh, eu vreau să fiu gata în toate timpurile să fac voia Lui, şi să aşez sus comori în cer.